SENATUL EVZ: România sub dictatură

Am rezistat cât am rezistat: m-am sforţat să nu accept realitatea în întreaga ei cruzime. Am întors spatele evidenţelor. Mi-am astupat urechile şi am ţinut ochii larg... închişi.

 Finalmente, am cedat: într-adevăr, în România s-a instaurat dictatura! O dictatură ca la carte. Mai precis, ca în Encyclopaedia Britannica, de unde împrumut definiţia conceptului: „O formă de guvernământ în care o persoană sau un mic grup deţin puterea absolută fără existenţa unor limitări constituţionale”.

Ce mă încurcă în descrierea briţilor e cuvântul „guvernământ” - pentru că în România avem orice, numai aşa ceva, nu! Dar mai departe lucrurile sunt strălimpezi. Şi „persoanele”, şi „micile grupuri” şi inexistenţa „limitărilor constituţionale” se potrivesc mănuşă realităţilor româneşti.

Ştiu c-aţi vrea să mă reped direct la Traian Băsescu, urlând satisfăcut: „Iată dictatorul!”. Puţintică răbdare. „Puterea absolută” i-aţi văzut-o: timp de patru ani i-a ordonat lui Tăriceanu să nu risipească bugetul, şi nu l-a risipit; a somat justiţia să nu-i cruţe pe corupţi, şi nu i-a cruţat; i-a luat de gât pe parlamentari pentru legile abuzive votate, iar ei s-au cuminţit pe loc.

În ce priveşte absenţa „limitărilor constituţionale”, treaba e şi mai oablă: el a încălcat legile, a devalizat băncile, a trucat licitaţiile, a dizolvat parlamentul. Şi tot el a batjocorit deciziile Curţii Constituţionale, şi nu, cum ni s-a părut nouă, parlamentarii. Toate astea, dacă ţi-ai pierdut raţiunea. În realitate, din înşiruirea de mai sus nu i se potriveşte decât substantivul nearticulat „o persoană”.

Să trecem la guvern, unde, într-adevăr, e vorba de un „mic grup”. Are dl Boc „puterea absolută”? Poate în vis. Mă mir că, la câte piruete e nevoit să facă pentru a impune şi cel mai banal act, nimereşte seara uşa casei. Şi măcar de-ar merita toate aceste plecăciuni în faţa liderilor UDMR! A te da de ceasul morţii pentru o lege a învăţământului pentru care cuvântul „tembel” e prea blând parcă sună, totuşi, a prostie, nu a dictatură.

Cât priveşte „limitările constituţionale”, nu cred c-a fost perioadă în care mai multe decizii ale guvernului să fie puse cu genunchii pe covorul cu sticlă pisată al Curţii Constituţionale.

Şi totuşi, în România trăim sub dictatură. E dictatura ticăloşiei şi a minciunii. E conjuraţia unui grup mic, putred de bogat, pentru care nu există nici limitare constituţională şi nici piedici morale. Ei decid care sunt legile bune pentru ţară şi ei ne învaţă ce să gândim. Ei hotărăsc ce e valoare culturală şi ei otrăvesc puţina minte care ne-a mai rămas cu „programe” gândite parcă în secţiile de irecuperabili ale spitalelor de nebuni. Ei fac tele-justiţie şi tot ei ne bagă pe gât aberaţiile liderilor sindicali care decolează, precum şoimii de vânătoare, direct de pe braţul lor înveşmântat în oţel.

Vremurile îi favorizează: economia merge prost, oamenii sunt disperaţi, şomajul creşte, speranţele s-au pipernicit, guvernanţii se bâlbâie amestecând deciziile corecte cu şmecheria păguboasă. Dictatura e efectivă atunci când se aude o singură voce. Or, din acest punct de vedere, nimic de zis: în România tună şi fulgeră exclusiv conglomeratul de moguli, politicieni din opoziţie, intelectuali despletiţi şi jurnalişti aserviţi oamenilor cu bani.

Cu vreo două milenii şi ceva în urmă, Arhimede exclama: „Daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni Pământul din loc.” Astăzi, a fost suficient ca doi-trei miliardari să umple buzunarele mercenarilor de la Realitatea şi Antene pentru a instaura în ţară ceva mai rău decât dictatura: haosul, vulgaritatea şi nebunia. Pentru ei, realitatea nu e ceva palpabil, ci pretextul pentru a-şi deversa balele de ură şi frustrarea neputincioasă în faţa unui politician mult mai talentat decât ei (Traian Băsescu) şi a unui guvern care a înţeles, în fine, că politica nu se mai poate face cu privirile aţintite pe stepele muscale, ci în consens cu valorile europene.

Simţind pericolul, au dat drumul în piaţa publică celor mai violenţi şi neruşinaţi carnasieri aflaţi pe statele lor de plată. Mercenarilor de serviciu li s-au alipit, asemenea muştelor verzi la haznaua publică, şi diverşi „’telectuali” cu ifose liberale (nicio legătură cu PNL!), dame isterice, mormoloci famelici, poeţi loviţi de streche, securişti răspopiţi, universitari cuprinşi de reumatismele bolşevismului - ce mai, o faună atât de aiuritoare încât omului normal nu-i rămâne decât să-şi ia lumea în cap. Pentru că, da, în România există o dictatură ce vorbeşte limba otrăvită a minciunii şi urii bogătanilor contra amărăşteanului.

Pentru a-şi pierde minţile, românul nu mai are nevoie de alcool. Îi ajung drojdiile rău-mirositoare şi dejecţiile pompate isteric de gazetari fără scrupule şi de televiziuni.