Horia-Roman Patapievici: "În mod normal, evenimente precum cele din Republica Moldova de săptămâna trecută ar fi putut fi descrise prin doar două fraze: „Demonstraţiile au trezit admiraţie, iar reactivarea spiritului civic a produs speranţă. În schimb, decizia guvernului de a trece la represalii a stârnit repulsie, iar promptitudinea cu care puterea comunistă de la Chişinău a reactivat dispozitivul stalinist de represiune a produs groază”."
Indignare ar fi trebuit să fie cuvântul de ordine. În realitate, însă, cuvântul de ordine a fost altul: o combinaţie de confuzie, ezitare, neputinţă, ruşine, incompetenţă, laşitate şi neruşinare. Fiecare din părţile implicate a contribuit cu câte o notă specifică.
Puterea de la Chişinău. Nimic din ce e rău nu poate să nu fie spus, cu îndreptăţire, despre ea. Este comunistă, este coruptă, este mafiotă, este xenofobă, este aservită politicii Moscovei, îşi batjocoreşte cetăţenii, ţine ţara în înapoiere economică şi minorat politic etc. Pe scurt, evoluează în afara jocului democratic, pretextând că îl practică. Or, tocmai la acest nivel al făţărniciei s-a produs fisura care a stupefiat. Cât timp se preface că nu e viciu, viciul face, în felul său, un servil omagiu virtuţii. Deşi falsă, lumea bazată pe această regulă evoluează în orbita normalităţii. Devine însă exorbitantă atunci când viciul decide să scoată în afara legii virtutea şi să declanşeze persecutarea virtuoşilor. Prin decizia de a trece la represiune făţişă, regimul comunist de la Chişinău a abandonat, împreună cu făţărnicia, şi aparenţa legalităţii. Cetăţenii moldoveni au fost bătuţi unde erau găsiţi, iar când nu erau găsiţi unde se credea că sunt au fost vânaţi, aşa cum se vânează animalele sălbatice. Şi tot precum animalele sălbatice au fost loviţi, maltrataţi, privaţi de libertate, iar unii dintre ei, în cele din urmă, ucişi. Legalitatea democratică de faţadă a fost pe loc înlocuită cu ilegalitatea comunistă de război. Totul, în aparent paşnica Republică a Moldovei, a devenit stare de urgenţă, justiţia regulată s-a transformat în tribunal excepţional, iar poliţia menită să-i apere pe cetăţeni s-a metamorfozat în miliţie menită să-i zdrobească pe cârtitori. Cum erau depistaţi cârtitorii? Prin aceea că luaseră democraţia în serios şi îndrăzniseră să se comporte liber. Preşedintele Voronin a ieşit din straiele tătucului molatic şi a îmbrăcat fără zăbavă zalele tătucului stalinist, stăpân de fier peste o populaţie care s-a descoperit deodată supravegheată şi care, pe cale de consecinţă, a devenit, pe măsură ce arestările se înmulţeau, înspăimântată.
Tot potenţialul represiv al unui regim care păruse să practice, spre hazul postmodern, un comunism de operetă a ţâşnit cu înspăimântătoare celeritate la suprafaţă, îngrozind lumea cu siguranţa cu care a ştiut să treacă de la partitura „hai să fim serioşi, suntem şi noi democratici”, la partitura „vă omorâm pe toţi, dacă nu vă băgaţi minţile în cap”.
Această siguranţă ar trebui să dea de gândit, precum şi abandonarea făţărniciei. Lecţia anamorfozării puterii de la Chişinău este următoarea: nu există comunism de operetă; în ce-l priveşte, există numai violenţă cu suspendare şi represiune la pândă, cărora nu le lipseşte decât ordinul pentru a se dezlănţui.
România, ţara-mamă. Reacţiile româneşti au fost marcate de ezitare, ruşine şi neputinţă. Cum puterea de la Chişinău a indicat imediat România ca instigator al protestelor propriilor săi cetăţeni, opinia publică românească a intrat fără să clipească în contradicţiile fără scăpare ale condiţiei de ţap ispăşitor. Cum Europa, de dragul Rusiei, s-a arătat dispusă să ne menţină la colţul la care ne-au pus şi ruşii, şi autorii violenţelor de la Chişinău (aprobate de Rusia), România oficială a fost condamnată la tăcere şi confuzie. A tăcut, pentru a nu fi acuzată că instigă; s-a afundat în confuzie, pentru că, faţă în faţă cu drama celor bătuţi, arestaţi şi ucişi, a descoperit ceea ce ştia de mult, dar prefera să uite ori să ascundă, că nu are o politică nici faţă de românii din Republica Moldova, nici faţă de Republica Moldova (ca stat? ca stat românesc?). Până la discursul echilibrat al preşedintelui Băsescu din parlament şi declaraţia ministrului român de externe ţinută în faţa ambasadorilor străini la Bucureşti, nu a existat nicio reacţie oficială românească. Dar nici aceste reacţii nu ţin loc de o politică românească faţă de Republica Moldova. În absenţa ei, Uniunea Europeană s-a simţit liberă să adopte fie tăcerea laşităţii, fie limba de lemn a neamestecului în treburile interne.
Tăcerea cea mai suspectă a venit dinspre organizaţiile internaţionale de drepturile omului. Spre cinstea lor, 20 de organizaţii româneşti de profil au reacţionat, condamnând fără echivoc gravele încălcări ale drepturilor omului comise de guvernul comunist de la Chişinău. Dar organizaţiilor româneşti, şi din cauză că sunt văzute ca ţinând de România, le lipsesc mijloacele de a acţiona în favoarea victimelor şi de a influenţa comunitatea internaţională împotriva făptuitorilor. În schimb, organizaţiilor internaţionale de drepturile omului nu le lipsesc mijloacele, nici de a fi de faţă şi de a influenţa autorităţile moldovene, nici de a-şi folosi puternicele lobby- uri pentru a influenţa guvernele europene să acţioneze. Tăcerea lor a fost, însă, asurzitoare. Lipsa unei veritabile reacţii de solidaritate imediată a opiniei publice româneşti cu românii persecutaţi din Republica Moldova pune chestiunea nevralgică a patriotismului românesc. Dacă ne iubim ţara şi istoria, cum pretindem, de ce nu reacţionăm ideal, ca în cărţi, atunci când suntem confruntaţi cu persecuţii reale, executate împotriva fraţilor noştri, ca la carte?
Dar îi simţim noi pe ei ca pe fraţii noştri? Să ne gândim adânc dacă este aşa, suferind pentru teribila suferinţa prin care trec acum semenii noştri pe care, orice s-ar spune, habar nu avem cum îi putem ajuta. Iar suferinţa noastră, neputincioasă şi confuză cum e, ne umple de ruşine şi remuşcare. În Săptămâna Patimilor. Dumnezeu să ne ierte.
CITIŢI ŞI:
Eroul din Transnistria, bătut crunt de torţionari Fără „izolarea” Moldovei EDITORIALUL EVZ: Colacul de salvare a Basarabiei Loteria cetăţeniei Natalia Morar, femeia de la care a pornit revoluţia de la Chişinău