România are, în mod cert, nevoie de o reformă a sistemului de educaţie. Cu siguranţă, legea pe care guvernul Boc şi-a asumat-o în parlament poate reprezenta un început, un început şchiop, dar un început.
Problema va fi aceea a interpretării concrete a mai multor prevederi ale legii, prevederi care pot moderniza sau torpila instituţiile fundamentale ale educaţiei româneşti în funcţie de cine le aplică. Unul dintre capitolele cele mai periculoase este cel care, enumerând formele de alegere a conducerii Universităţilor, pune de fapt în discuţie autonomia universitară, aşa cum cum este ea garantată de Constituţia României. Şocul ultimei sesiuni a examenului de bacalaureat poate fi util în încercările de reconstruire în educaţia românească, cu condiţia ca cei care conduc astăzi ministerul să renunţe (măcar pentru moment) la abordarea arogantă a unui fenomen care are consecinţe sociale majore. Explicaţiile eşecului la bacalaureat sunt multiple, de la obişnuinţa băltindă din ultimii ani, într-o şcoală în care "toleranţa" cadrelor didactice ajunsese excesivă, până la gradul de dificultate sporit şi imprecizia unor subiecte sau până la tratamentul inegal al unor şcoli faţă de altele, cu sau fără camera de supraveghere, cu sau fără regim "poliţienesc" eficient.
Ministrul educaţiei ne anunţa de curând că în această toamnă vor urma schimbări profunde în învăţământul superior românesc ,atâta vreme cât "centrii de putere ai învăţământului din România se află în Universităţi". Această frază mi se pare că spune tot, aruncându-ne în afara preocupărilor fireşti pe care un ministru al educaţiei ar trebui să le aibă, cele legate de buna funcţionare a sistemului de învăţământ, eficienţa acestuia şi de ce nu competenţa profesională a cadrelor didactice. Preocuparea actualului ministru şi a celor din jurul său pare a se concentra în altă parte, anume aşa cum domnia sa ne spune despre "centrii de putere". Printr-o eroare de comunicare, ministrul educaţiei ne-a sugerat de fapt explicaţia bulversării fundamentale pe care învăţământul românesc o suportă astăzi. Care va fi oare soarta şcolilor fără nici un elev promovat la bacalaureat? Dar care va fi oare soarta Universităţilor care, în acest nou context, nu vor avea suficienţi candidaţi la admiterea din această vară? Oare nu este posibil ca în acest nou context şcoli să dispară, facultăţi să dispară, universităţi să fuzioneze fără voia lor? Toate acestea sunt permise de noua lege a învăţământului. Oare nu a început campania electorală înainte de alegerile locale? Oare această răvăşire organizată a sistemului naţional de educaţie, pe care domnul Funeriu o numeşte reformă, nu este nimic altceva decât o altă formă (mutatis mutandis) de "reorganizare administrativă a României"? Este adevărat că, în ultimul moment, noua lege a educaţiei naţionale a prevăzut că soluţie alternativă a “concursului" pentru desemnarea rectorului, soluţia votului universal, prin care toate cadrele didactice şi reprezantantii studenţilor îl aleg pe cel care va conduce în continuare Universitatea, iar cele mai multe dintre universităţi au votat la referendum pentru această formulă. În acest punct lucrurile se complică. Cum va face oare ministrul educaţiei să-şi impună preferaţii la conducerea Universităţilor din România? Oare contextul nu va fi cel al unei reorganizări masive a învăţământului superior, tocmai pentru a favoriza pe apropiaţii politici şi "profesionali" ai lui Daniel Funeriu? Numai haosul îl mai poate ajuta pe ministrul educaţiei şi el se va folosi cu siguranţă de acesta. ”Şocul ultimei sesiuni a examenului de bacalaureat poate fi util în încercările de reconstruire în educaţia românească.”