Mircea Mihăieş: "A început campania pentru şefia statului, singura funcţie care-i interesează cu adevărat pe români."
Din acest punct de vedere, indiferent ce cred politicienii şi ce spun manipulatorii de talk-show-uri, trăim în plin regim prezidenţial. Şi asta nu de azi, de ieri. Faceţi comparaţie cu alegerile parlamentare sau cu cele europarlamentare şi trageţi concluziile. Românul vrea să ştie doar două lucruri: cine e preşedintele ţării şi cine e primar la el în sat. Restul sunt abstracţiuni care-l lasă rece, dacă nu cumva îl şi enervează - aşa cum se vede şi în prezenţa lui la vot. Despre importanţa europarlamentarelor vorbeşte ştirea care spune că Vadim e interesat să-şi mute halucinaţiile la Bruxelles. Dacă sediul Uniunii Europene ar fi în Patagonia, aproape că l-aş vota şi eu.
După agitaţia din televiziuni şi de la sediile partidelor, e limpede că toţi guguştiucii politici visează să-şi mute cuibul la Cotroceni. Am văzut cu ochii mei, săptămâna trecută, o descindere în forţă a pesedeilor la Timişoara. Am călătorit în acelaşi avion şi i-am putut admira în toată splendoarea pe cei care compun „miezul tare“ al PSD-ului. Geoană era flancat de Vanghelie, Abramburica, Zgonea, Nichita şi eternul Ponta, băiatul isteţ care a făcut saltul dintr-o tutelă în alta: ieri sub Năstase, azi sub Geoană. Aceştia sunt conducătorii efectivi ai PSD-ului, fiecare dintre ei având, desigur, propriile conexiuni în teritoriu şi propriile, mari, probleme în partid. Monitorizaţi acţiunile de desperado singuratic ale lui Mitrea şi intrigăraiele, din ce în ce mai joase, ale lui Hrebenciuc şi aveţi formula unui partid a cărui emblemă e „Ori la bal, ori la spital“.
Acum două săptămâni, Mircea Geoană împărţea pături în Moldova, săptămâna trecută dizerta savant în Banat despre „obamism“ şi „zapaterism“, iar în weekendul viitor probabil că-şi va aduce aminte de pasiunea pentru Che Guevara. Vânat fără milă în interiorul partidului, el nu are decât şansa fugii disperate înainte. Din acest motiv, coliziunea frontală cu Traian Băsescu e inevitabilă. Deocamdată, Geoană o dă pe glumă, pretinzând că n-aude întrebarea dacă alianţa guvernamentală va avea un candidat comun pentru Cotroceni. Însă momentul adevărului va sosi cât se poate de curând - în maximum două luni.
Deşi nu există nicio declaraţie oficială, PSD-ul intră în campania pentru prezidenţiale cu cei 13 la sută ai lui Mircea Geoană. O formulă de genul pseudoindependentului Oprescu nu va mai prinde. Bucureştenii au început deja să mârâie simţind pe propria piele cât de serios e „vizionarul“ care le promitea drumuri suspendate, parcări subterane şi lapte cu miere la conducta din bucătărie. Le-a dat, în schimb, patru mii de Moşi Crăciun şi-un cârnat şi le va asigura cimitire cu camere video. Un primar-general care nu are încredere decât în propriul fiu e o inovaţie greu digerabilă într-o ţară sufocată de clanurile mafiote. Aşa încât Mircea Geoană pare obligat să joace totul pe o carte: să-l înfrunte pe Traian Băsescu.
Ştim şi noi, ştie şi el ce şanse are să ajungă la Cotroceni: zero. Până în noiembrie, Geoană e la adăpost. Problemele lui vor începe a doua zi după înfrângere. Atunci, echipa care-l împinge azi să candideze îi va pune capul pe tavă. Odihnindu-se pe margine, duşmanii ireductibili se vor fi întărit suficient pe parcursul anului încât să revină relaxat la putere. Pentru ca lucrurile să nu se deterioreze mai mult, Mircea Geoană ar trebui să găsească un candidat convenabil - cineva din categoria Diaconescu, Zgonea ori Ponta. Adică un actor cu suficiente veleităţi, dar fără a beneficia de resursele necesare primejduirii poziţiei de lider maximo al partidului. Iar dacă ar fi cu adevărat inteligent - dar nu e - Geoană ar renunţa la o candidatură PSD şi l-ar sprijini pe Traian Băsescu. E singura situaţie în care PSD-ul şi-ar putea întări, în 2010, poziţiile. Altminteri, toate drumurile duc spre un război civil în interiorul partidului.
Şi la liberali lucrurile stau pe muchie de cuţit. Tăriceanu va ieşi la bătaie tocmai pentru că scaunul i se clatină îngrijorător. Oricare alt candidat învestit cu încrederea partidului va declanşa operaţia de torpilare a lui Tăriceanu, şubrezit de sinistra afacere de trădare naţională a petrolului din Marea Neagră. Dar asta nu înseamnă că după alegeri Tăriceanu nu va cădea. Ca şi Geoană, el este într-o disperată cursă : orice zi nouă la şefia partidului e un triumf personal care sporeşte şansele de a-şi ţine la distanţă adversarii. Ca niciodată până acum, şi la pesedei, şi la liberali, duşmanii primejdioşi se află în interiorul partidelor, şi nu în afara lor. Ultradubiosul (dar versatul) Ionescu-Quintus, om de paie al lui Tăriceanu, a simţit primejdia şi a găsit, pe moment, soluţia de a-i marginaliza pe Antonescu şi pe Orban. Din păcate pentru el, Geoană nu are un astfel de protector. Iar în cel pe care-l are - Hrebeciuc - poţi avea cam tot atâta încredere cât în jurământul de prietenie al unui boa constrictor care n-a mai strangulat pe nimeni de ani buni.