Afacerea Oltchim nu e nici privată, nici limpede. Nu trebuie să fii însă expert în economie, licitaţii şi investiţii pentru a putea rosti câteva lucruri sigure.
Premiera înregistrată săptămâna trecută nu are de-a face cu prezenţa unui privat pe lista de licitaţii. Premiera constă în inversarea de poli magnetici. Până acum, licitaţiile erau câştigate de firme în favoarea unor indivizi invizibili cu conexiuni politice. Acum, un personaj din lumea politicii câştigă o licitaţie importantă pentru firme invizibile. Dacă lucrurile nu stau aşa, înseamnă că ne aflăm în faţa unei farse de proporţii: o mascaradă care depăşeşte tot ce-am văzut în România ultimelor două decenii. Că Dan Diaconescu a licitat având în spate bani, informaţii şi oameni puternici, e destul de probabil. Doar un dezaxat ar fi mers la cacealma într-o astfel de situaţie. Dacă e să imaginez un scenariu, el cred că arată în felul următor: un investitor plin de bani, cu sau fără prezenţă anterioară pe piaţa României, dar cunoscând şmecheria dâmboviţeană, a ajuns la concluzia că sistemul poate fi învins — adică obligat să nu trişeze — doar cu ajutorul unui cal troian. Dan Diaconescu era alegerea ideală: lipsit de scrupule, îndrăzneţ, demagog, abil, ambiţios, imaginativ. La declanşarea acţiunii, el a constatat că riscurile sunt minime. Dacă lucrurile ieşeau prost, aventura tot îi aducea câteva procente: "Săracul, a încercat, dar l-au împiedicat ciocoii!" Dacă mergeau bine, devenea salvatorul naţiei. Iar ei, "partenerii tăcuţi", îşi vedeau liniştiţi de afaceri, mulţumiţi că au reuşit, prin spectacolul delirant declanşat în media, să fenteze tradiţionala şerpărie din administraţia superioară românească. Nu te lansezi într-un joc periculos decât dacă ai o plasă de siguranţă. Or, Dan Diaconescu ştia că dacă va fi descalificat ori va pierde la deschiderea plicurilor, rămânea totuşi cu o muniţie zdravănă, cât să-i ajungă nu doar pentru alegerile din toamnă, ci şi pentru prezidenţialele din 2014. Dacă evenimentele decurgeau în favoarea lui, succesul era cu atât mai mare, ba chiar ar fi putut să-şi umfle simţitor conturile. Deşi e intens vânturată, n-aş paria pe ipoteza că Dan Diaconescu ar fi un dezaxat. A dovedit că e extrem de calculat, capabil să scoată profit şi din piatră seacă. În aceste zile, notorietatea lui o bate pe a oricărui alt român — cu excepţia preşedintelui Băsescu, desigur! —, iar echilibristica între neruşinare şi populism i-a pus pe gânduri pe mulţi oameni serioşi. Amestecul nu e original, dar e letal: patriotism şi românism de mucava, preluate en gros de la Vadim, altoite pe o ştiinţă a atacului rece, nemilos şi cinic în care au excelat master-mind-ul Caritasului, Stoica, şi inginerul financiar al FNI-ului, Vîntu. Toate acestea au făcut ca multora din politicienii de primplan să le îngheţe zâmbetele pe buze. E greu de spus ce va urma. Totul e posibil: fie mitul pe care jură Dan Diaconescu se dezumflă, fie bulgărele de zăpadă o ia la vale, atingând proporţii gigantice. În primul caz, aventurierul de la OTV dispare odată cu întreaga şandrama. Ceea ce eu, unul, nu cred. În al doilea, ţara va fi cuprinsă de-o febră deja cunoscută, în care oamenii — nu doar cei care au jucat la Caritas şi FNI — vor intra într-un delir salvaţionist. Însă dacă am ajuns la o asemenea răspântie, nici nu mai contează dacă la capătul drumului se află Dumnezeu ori Neantul. Dan Diaconescu era alegerea ideală: lipsit de scrupule, îndrăzneţ, demagog, abil, ambiţios, imaginativ