În lumea în care trăim bătăliile sunt tot mai aprige, iar mizele sunt tot mai mici.
Am observat cu toţii, încă din copilăria cea mai timpurie, iar mai târziu am învăţat la şcoală, că dorinţa de putere reprezintă una dintre componentele esenţiale ale naturii umane şi că ea se manifestă mai tot timpul prin acţiunile şi atitudinile noastre de-a lungul întregii noastre vieţi. De mult prea multe ori ne imaginăm în mod greşit că deciziile unora şi ale altora ar avea în spate motivaţii de natură financiară, interese materiale, deci. Nu, lucrurile nu stau deloc aşa, de cele mai multe ori este vorba despre instinctul nostru natural de a conduce, chiar stăpâni pe celălalat, chit că este vorba despre o confruntare minoră, cotidiană, sau chiar despre concurenţa dintre oameni politici de vârf, sau despre aceea dintre cei mai bogaţi locuitori ai planetei. Din acest punct de vedere analiza comportamentului uman poate fi la fel de elocventă dacă ea se referă la confruntarea dintre liderii a două mari puteri sau, de ce nu, dacă se referă la banala încercare a cuiva de a prelua conducerea oricărei structuri în detrimentul altcuiva.
În ultimele luni am putut să văd de aproape felul în care un grup absolut limitat de oameni, colegii mei, s-au confruntat pentru controlul unei instituţii academice fără niciun fel de miză publică, mediatică sau de influenţă, folosindu-şi în acest scop întreaga inventivitate şi totalitatea resurselor netradiţionale de care dispuneau. Oamenii aceştia, având fiecare dintre ei o extrem de interesantă experienţă profesională şi culturală, cei mai mulţi dintre ei destul de tineri, unii foarte cunoscuţi, nu au avut nicio reţinere în utilizarea integrală a energiilor de care dispuneau pentru obţinerea controlului, pentru satisfacerea propriului orgoliu, pentru a le arăta colegilor că sunt mai convingători şi mai abili decât ei. Înşiruirea de machiaverlâcuri şi controlul atent al zvonurilor, construirea unor alianţe care se desfac repede pentru a se recompune în noi forme, trădări spectaculoase şi discursuri moralizatoare, propaganda prin reducere la sentimentalism sau analizele de tipul "şi aşa nu se poate" şi "a durat prea mult", toate au fost folosite succesiv sau concomitent.
De ce această risipă de energie? De unde dorinţa nemăsurată de a deveni şeful statisticilor şi raportărilor, al şedinţelor plictisitoare şi al supravegherii eficienţei femeilor de serviciu într-o instituţie de învăţământ?
Răspunsul nu este simplu. Desigur, este în primul rând vorba despre această dorinţă naturală de putere pe care unele fiinţe o au mai mult decât altele. La aceasta se mai adăugă încă ceva, faptul că cei mai mulţi dintre competitorii implicaţi activ sunt oameni cam de aceeaşi vârstă, doamne şi domni care abia au depăşit vârsta de 40 de ani. Ei sunt, deci, rezultatul exploziei demografice artificiale produsă de către Ceauşescu la sfârşitul anilor ’60. Şi cum fiecare generaţie are caracteristicile sale proprii provocate de condiţiile specifice de evoluţie, aceasta pare a fi în primul rând caracterizată de competiţie, intransigenţă şi determinare.
Astfel un minor proces electoral s-a transformat într-o "confruntare majoră", fără victime, fără învingători şi învinşi, dar plină de patos şi arogantă. Cui a folosit?