Mircea Cărtărescu: "Vom afla pe pielea noastră, tăbăcită deja de decenii de comunism şi de capitalism sălbatic, reversul prosperităţii şi al consumului din ultimul timp."
În „Colonia penitenciară“, povestirea lui Franz Kafka, condamnaţilor nu li se comunică niciodată sentinţa judecătorilor. În schimb, ea li se tatuează pe piele cu ajutorul unui instrument complicat, cu sute de ace, numit „grapă“. Astfel, expresia „ai s-o simţi pe propria piele“ capătă un sens cât se poate de concret şi de dureros.
Crizele economice au şi ele întotdeauna ceva kafkian: eşti lovit de ele fără vină şi pe neaşteptate, devii o victimă care nu-şi cunoaşte nici sentinţa, nici călăul, urmând să afle totul curând, pe pielea proprie. De obicei, ele apar pe un fond de (relativă) prosperitate, pe un avânt consumist care brusc se frânge, conform unor legi atât de complicate, încât nici cei mai reputaţi economişti nu reuşesc să le prevadă decât după ce, ca la pojar, toate semnele exterioare au apărut deja.
Preocupat să-şi celebreze realizările, să ne arate cât de măreaţă a fost creşterea noastră economică sub oblăduirea liberală, premierul Tăriceanu nu mai ştie azi pe unde să scoată cămaşa. Cu cinismul cu care ne-a obişnuit (nu ne sfătuia mai alaltăieri să ne cumpărăm case în America?), continuă să ignore realitatea, să-nchidă ochii la ceea ce va urma, sperând, asemenea copiilor, că, dacă nu vede dezastrul, nici dezastrul nu-l vede pe el. Problema salariilor profesorilor, a reducerii de activitate a Uzinelor Dacia nu sunt altceva decât primele semne, încă timide, ale crizei care ne va lovi anul viitor. Nu din gura premierului, ci din presa internaţională şi cea românească aflăm şi noi ce ne aşteaptă: zeci de mii de întreprinderi mici şi mijlocii falimentare, sute de mii de şomeri, mulţi rezultaţi din întoarcerea în masă a emigranţilor, frământări sociale şi, în consecinţă, retragerea posibilă a unei părţi a acţionarilor străini în mâinile cărora se află cea mai mare parte a economiei româneşti. Pentru statul român, chiar şi o parte din aceste profeţii sumbre, dacă s-ar întâmpla, ar însemna o dereglare gravă a sistemului financiar, ce poate duce la insolvabilitate şi faliment naţional.
Criza îi va afecta în primul rând, cum e şi firesc, pe cei mai săraci, pe cei lipsiţi de „stratul de grăsime protector“ al conturilor în bancă. Ei se vor confrunta cu scumpirea alimentelor, a medicamentelor şi a tuturor celorlalte bunuri de uz imediat. Dar şi clasa de mijloc, ridicată binişor de câţiva ani încoace, va avea de suferit. În acest moment, românii sunt datori vânduţi băncilor. În ultimii ani, au fost încurajaţi să facă cheltuieli peste puterea lor reală de cumpărare, pe baza creditelor obţinute. Ne aflăm acum în faza în care avântul cumpărării de locuinţe, automobile şi alte bunuri - câteodată servind doar ca simboluri sociale - s-a potolit, iar aşa-zisa clasă de mijloc nu mai are decât să plătească, lunar, ani îndelungaţi, pentru euforia iniţială a cumpărăturilor. Fireşte, această rambursare se face pe baza veniturilor, de obicei salariale sau provenind din mici afaceri. Câtă vreme ele sunt stabile şi, în limite rezonabile, previzibile, nu e o problemă, iar fenomenul luării de credite de la bancă este unul normal şi pozitiv. În situaţie de criză însă, lucrurile se schimbă dramatic.
Pierderea slujbei sau falimentul afacerii, în afara situaţiei catastrofale în sine, ce duce la pierderea mijloacelor de subzistenţă, are şi consecinţa insolvabilităţii cetăţeanului în faţa băncii de la care s-a împrumutat. Bunuri pe care el le consideră deja cu totul ale lui pot fi pierdute stupefiant, ca într-un coşmar. Falimentul băncilor, la rândul său, poate duce la pierderi ale economiilor, oricum destul de precare, ale populaţiei. Oamenii pot ajunge într-o situaţie de disperată caşexie financiară.
N-avem decât să citim presa ca să vedem că toţi factorii de decizie politici din lume, începând cu cei din ţările cele mai bogate şi până la cei din „lumea a treia“, şi-au avertizat cetăţenii în privinţa a ceea ce va urma şi caută asiduu soluţii pentru minimalizarea pierderilor. Au loc întruniri şi consultări la nivelul şefilor de state şi de guverne, care privesc toţi cu o reală îngrijorare tsunamiul ce stă gata să se reverse peste economia globală. Doar la noi, la porţile Orientului, totul e luat încă à la légère, conform faimosului motto al „Crailor de Curtea-Veche“. „Lasă, domnule, că românul nu piere“, par să spună guvernanţii noştri, şi mai dau belferimii, după modelul lui Nea Ceaşcă, câte o sută de lei în plus la salariu. Să-l vezi pe super-bogatul Tăriceanu cum împarte cu zgârcenie salarii a căror valoare el o cheltuieşte la o masă de prânz este una dintre cele mai dezgustătoare scene din zilele noastre.
Vom afla pe pielea noastră, tăbăcită deja de decenii de comunism şi de capitalism sălbatic, reversul prosperităţii şi al consumului din ultimul timp, pe care le credeam garantate pentru totdeauna.