Vladimir Tismăneanu: "Niciun păcat nu a fost considerat mai primejdios în sectele bolşevice decât fracţionismul."
Unitatea de monolit a partidului, de la Lenin citire, trebuia apărată împotriva diverşilor renegaţi şi deviatori. Partidul era privit ca o entitate de tip mistic, căreia îi erau datorate evlavie şi obedienţă absolută. Pe baza acestei formule menite să suprime orice urmă de spontaneitate şi autonomie a funcţionat PCR de la început şi până la sfârşit. Când reformatorii comunişti maghiari în 1956 şi apoi cei din Cehoslovacia în 1968 au decis să pună capăt acestei viziuni de o rigiditate neţărmurită, camarazii lor din România au mers exact în direcţia opusă. Acest lucru mi se pare esenţial pentru ceea ce am numit stalinismul naţional - evitarea, cu orice preţ, a pluralismului, chiar şi în interiorul partidului.
Nu mai vorbesc de ostilitatea viscerală faţă de ceea ce se numea, în lexicul propagandei comuniste, „stihia mic burgheză“. Pentru Dej, Pauker, Chişinevschi, Bodnăraş, Drăghici, Răutu, Apostol, Ceauşescu, Maurer ori Trofin, însăşi ideea că ar fi posibilă o liberalizare internă ţinea de domeniul absurdului. „Partidul nu este un club de discuţii“, spusese Lenin, iar discipolii săi din România nu s-au îndepărtat vreodată de această dogmă. În acest mediu s-a format un Ion Iliescu.
Am citit recent un document revelator pentru mentalitatea comuniştilor din România. Este vorba de o scrisoare adresată lui Gheorghiu-Dej de ilegalista Ofelia Manole, fostă membră a CC şi şefă a secţiei Cultură în ianuarie 1962. Era la câteva săptămâni după încheierea celebrei plenare a CC din 30 noiembrie-5 decembrie 1961. Scrisoarea, aflată la Arhivele Naţionale în fondul Cancelariei CC, va fi publicată la Editura Humanitas într-un volum de documente consultate de Comisia Prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste, editat de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu. Cum scriu editorii, este vorba de un document simptomatic pentru profilul moral şi politic al militanţilor PMR/PCR. La plenara amintită (numită tandru de Gheorghiu-Dej „cea mai frumoasă plenară din viaţa sa“) se propusese noua paradigmă privind istoria partidului.
Într-un ritual bine regizat de Leonte Răutu, majoritatea membrilor CC au ţinut discursuri în care stigmatizau cu „mânie revoluţionară“ grupurile fracţioniste Pauker-Luca-Georgescu şi Chişinevschi-Constantinescu. Dej apărea ca o fiinţă imaculată, un conducător legat prin mii de fire de proletariatul românesc, o fiinţă generoasă şi ponderată pentru care nimic nu era mai sfânt decât apărarea activului sănătos al partidului de conspiraţiile infame ale fracţioniştilor.
Era vorba de o reglare de conturi tipic stalinistă între diverse mafii, de falsificarea deliberată a istoriei partidului şi de confecţionarea mitului lui Dej drept adversar al stalinismului încă din timpul vieţii lui Stalin. Evident, nu se sufla o vorbă despre crimele împotriva nemembrilor de partid. Documentele acestei colosale înscenări pseudo-istoriografice au fost publicate, împreună cu un excelent studiu introductiv, sub titlul „Dosarul Ana Pauker“, de către cercetătorii de la CNSAS Elis Neagoe- Pleşa şi Liviu Pleşa (două volume, Ed. Nemira, 2006). Remarc, în volumul al doilea, stenograma convorbirii din 9 decembrie 1961 cu ambasadorii ţărilor socialiste la Bucureşti, în vederea informării asupra lucrărilor plenarei. Din partea PMR participau Chivu Stoica, L. Răutu (şeful propagandei), Ghizela Vass (şefa secţiei Externe) şi N. Guina (ambasador la Moscova). Reprezentanţii PMR s-au întrecut în proslăvirea lui Dej drept salvatorul vieţilor ilegaliştilor prigoniţi de odioşii fracţionişti.
Ofelia Manole a suferit probabil teribil pentru că nu a fost invitată la acea plenară. Fusese sancţionată cu vot de blam în iunie 1958, nu mai deţinea nicio funcţie importantă (rolul ei în distrugerea culturii româneşti merită o discuţie aparte). Dar, chiar şi de pe tuşă, ea dorea să-l asigure pe iubitul lider de recunoştinţa pe care i-o purta. Mai mult, în scrisoarea trimisă lui Dej, „vechea tovarăşă“ vitupera împotriva celor demonizaţi de linia oficială. Exigenţa bolşevică era „Nicio milă pentru cei căzuţi“. Ideea epurării permanente ca lege a construcţiei de partid revenea obsesiv în text: „Partidul nostru s-a întărit şi se întăreşte neîncetat, curăţindu-şi rândurile de elementele oportuniste, necinstite, fracţioniste, duşmane clasei muncitoare şi partidului“.
Asemenea unor Valter Roman, Ana Toma, N. Ceauşescu, P. Borilă etc., Ofelia Manole îi ridica statuie lui Dej pentru faptul că s-ar fi opus complotului fracţioniştilor de lichidare a cadrelor de nădejde: „Dacă ei n-au izbutit şi dacă în ţara noastră n-a fost posibil să se petreacă ceea ce s-a petrecut în alte ţări şi în alte partide, aceasta o datorăm în primul rând conducerii partidului nostru, care a ştiut să vegheze neabătut asupra liniei juste marxist-leniniste şi unităţii de fier a partidului“. Limba de lemn a unităţii de nezdruncinat nu va dispărea odată cu Dej. Dimpotrivă, cu formule similare, în aprilie 1968, mulţi dintre cei care se închinau lui Dej în 1961-1962 îl vor blama post-mortem şi îi vor cânta osanale lui Ceauşescu, drept cel care le-a redat speranţa şi demnitatea.