Horia-Roman Patapievici: „Cred că, pentru soarta fiecăruia dintre noi, raportul ţării noastre cu instituţiile europene este nu important, ci foarte important.”
Scriam acum două săptămâni: „Problema cu europarlamentarii români este că nimeni nu ştie ce să aştepte de la ei: nici partidele, care îi propun, nici electoratul, care îi votează, nici statul, care îi plăteşte, nici guvernul, care organizează pentru ei alegeri”.
Deplângeam în acel articol incapacitatea presei de rating (căci la noi nu se mai poate vorbi de presă pur şi simplu, ci numai de presa care face rating - e singura care contează, şi pentru finanţatori, şi pentru ochii publicului) de a se preocupa de lucrurile care sunt, pentru români şi pentru România, cu adevărat importante.
Cred că, pentru soarta fiecăruia dintre noi, raportul ţării noastre cu instituţiile europene este nu important, ci foarte important. Ca atare, sunt preocupat de tipul de reprezentare pe care o vom avea în Parlamentul European şi de eficacitatea acestei reprezentări (pentru interesele româneşti).
Impresia mea este că electoratul nostru intră în primele alegeri europarlamentare cu mandat complet (un mandat are cinci ani) fără să ştie câteva lucruri esenţiale: (1) nu ştie sigur ce şi pe cine reprezintă europarlamentarul român; (2) nu ştie în ce constă cu adevărat mandatul unui europarlamentar; (3) nu ştie ce puteri are efectiv un europarlamentar român; (4) în fine, nu ştie ce control poate avea, ca şi cetăţean român, asupra unui europarlamentar român.
La aceste întrebări am primit două răspunsuri: unul de la un europarlamentar în exerciţiu (Corina Creţu, PSD), celălalt de la consilierul unui europarlamentar în exerciţiu (Andreea Vass, europarlamentarul fiind Theodor Stolojan, PDL). Răspunsul europarlamentarului în exerciţiu este iritat, insolent şi arogant. El pare scris cu sentimentul că oricine nu ştie ce ştie Domnia Sa este fie prost, fie rău-intenţionat - oricum, merită plesnit.
Răspunsul consilierului în exerciţiu este detaliat, informat şi binevoitor, scris din perspectiva ideii că lucrurile trebuie prezentate publicului nu doar aşa cum ar trebui să fie şi cum stau pe hârtie, ci şi aşa cum sunt de fapt (îmi face plăcere să trimit la răspunsurile dnei Vass, care sunt, toate, deopotrivă informative, reflexive şi oneste). 1*)
În privinţa răspunsului dnei Creţu, trec peste atacurile la persoană şi mă rezum la scopul acestui articol: informarea cititorului şi stimularea reflecţiei politice. Dna Creţu afirmă că „Parlamentul European este organul reprezentativ al celor 450 de milioane cetăţeni ai ţărilor membre ale Uniunii Europene, aşa cum Parlamentul României este organul reprezentativ al celor 22 de milioane de români”.
Această afirmaţie se bazează pe două presupoziţii: prima spune că Parlamentul European este un parlament de tipul parlamentelor naţionale; a doua admite că orice parlamentar european reprezintă demos-ul european.
Şi afirmaţia (menită să ne informeze corect!), şi presupoziţiile sunt false. Argumentul este articolul 189 (ex-articolul 137) din Tratatul Comunităţii Europene, potrivit căruia parlamentarii europeni reprezintă în Parlamentul European popoarele care i-au trimis acolo. Este fals că europarlamentarii ar reprezenta poporul european (din simplul motiv că nu există niciun „popor european”). Este fals că Parlamentul European ar fi un parlament obişnuit.
În condiţiile în care organul legiuitor al Uniunii este Consiliul Uniunii, şi nu Parlamentul European, el nu poate fi, în nici un caz, un parlament obişnuit.
Puterea legislativă a Parlamentului European este limitată, rolul său legislativ este secundar în raport cu rolul legislativ al Consiliului. În mod concret, Parlamentul European intervine în procesul de adoptare a actelor legislative ale Comunităţii în cadrul unor proceduri diferite (la unele acte are drept de avizare, la altele de co-decizie, la altele de consultare etc.); el nu este un legislator propriu-zis, ci un participant la un proces de tip legislativ. 2*)
Nu, lucrurile nu stau deloc atât de birocratic-clar precum le prezintă dna Creţu. Uniunea încă se face, responsabilităţile diferitelor instituţii comunitare cruciale încă se dezbat, se fac şi se prefac continuu, iar cetăţeanul-alegător român are dreptul să ştie acest lucru, deoarece responsabilităţile sale, ca nou venit, sunt mai mari, iar România este chemată să fie la înălţimea ei ideală, nu condamnată la formatul răspunsurilor-şablon ale dnei europarlamentar Creţu. Aceste lucruri trebuie lămurite de către cei care le ştiu în toată subtilitatea lor, pentru ca aceia care votează să poată vota în deplină cunoştinţă de cauză. 3*)
Un ultim cuvânt. Dna Creţu arată numai dispreţ „corului celor care văd în demnitatea de europarlamentar un soi de recompensă, iar în PE un soi de cimitir al elefanţilor”. E un cor numeros, iar mărimea sa nu vine din prostia ori reaua-credinţă a celor care întreabă (din scrupulul de a nu vota prosteşte), ci din natura problemelor politice suscitate de existenţa unui parlament care nu seamănă deloc cu parlamentele naţionale cu care este obişnuit electoratul democratic.
Din acest „cor” face parte şi doamna care semnează următoarele rânduri: „În general, Parlamentul European a fost privit numai ca un club de discuţii pentru echipe de politicieni de mâna a şaptea care, cei mai mulţi dintre ei, mai bine ar fi fost aleşi în parlamentele naţionale. În cele mai multe ţări comunitare, majoritatea alegătorilor nici măcar nu se deranjează să voteze pentru reprezentantul lor în Parlamentul European; dacă fac asta, e din motivele lor locale - fie să sprijine, fie să submineze partidul aflat la putere în capitala ţării lor” (Susan Strange, Retragerea statului. Difuziunea puterii în economia mondială, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 215). Să îi spunem dnei Creţu cine a fost Susan Strange? Am jigni-o.
- http://www.andreeavass.ro/blog/2009/04/horia-roman-patapievici-intreaba-andreea-vass-raspunde/.
- Aş mai adăuga, aşa, ca de la alegător neinformat la europarlamentar informat, că dna Creţu ignoră nomenclatorul actelor comunitare. Afirmaţia că legislaţia europeană cuprinde „directive, ordonanţe, decizii” este falsă. Regulamentele sunt singurele acte comunitare de tip legislativ. Directivele sunt obligatorii doar în privinţa obiectivelor care trebuie atinse de state, lăsându-le acestora alegerea mijloacelor. Iar ordonanţe pur şi simplu nu există în dreptul comunitar. Parlamentul European mai poate formula recomandări şi avize.
- De curând a apărut în traducere românească o reflecţie critică susţinută asupra mecanismelor juridice, constituţionale şi politice prin care s-a construit Uniunea Europeană, datorată unuia dintre cei mai mari specialişti în drept european şi internaţional: J.H.H.Weiler, Constituţia Europei, Polirom, 2009. Din această lucrare se vede clar care este nivelul la care ar trebui să se situeze reflecţia asupra Europei unite şi amploarea lucrurilor asupra cărora ar trebui să fie informaţi (şi chemaţi să le dezbată) cetăţenii ţărilor europene.
Citeşte şi SENATUL EVZ: Europarlamentarul român: o formă fără fond (H.R. Patapievici)