Într-una din serile trecute, un prieten - din acea specie admirabilă de intelectuali îndrăgostiţi de oraşul în care trăiesc - mi-a arătat, casă cu casă, o zonă cu mare potenţial turistic a Bucureştiului, Lipscaniul.
Faceţi această experienţă şi garantez că veţi fi încântaţi. Iubirea prietenului meu e una avizată, hrănită cu date şi evenimente, cu personaje şi întâmplări. Îi rămân recunoscător pentru că, între altele, m-a dus până în faţa sediului legendarei bănci cu ecouri moromeţiene, Marmoroşblanc (Marmorosch Blank), pe care o credeam de mult dispărută, asemeni altor bijuterii arhitectonice ale oraşului. Dacă mai pun la socoteală că seara s-a încheiat cu o scânteietoare discuţie cu un personaj fascinant, care-şi împarte, filosofic şi oenologic, viaţa între Ierusalim şi Bucureşti, entităţi pe care le iubeşte cu pasiune, chiar am pentru ce să le rămân dator.
Rândurile de mai sus nu sunt decât contrapunctul la drama unui oraş şi la iresponsabilitatea unor edili. De fapt, e vorba de o iresponsabilitate generală, tipic românească. Bucureştiul a ajuns în halul de delabrare actuală şi pentru că nimănui nu-i pasă de ce se întâmplă cu el. (Când spun Bucureşti, completaţi, vă rog, numele oraşului în care locuiţi, pentru că situaţia e identică.) Suntem săraci, dar, mai mult decât săraci, suntem descreieraţi. Risipim sute de mii de euro pentru a planta flori, dar nu găsim câteva zeci de mii pentru a reabilita casele cu bulină roşie. Trec aproape zilnic pe lângă o astfel de clădire. Ea nu se găseşte pe cine ştie ce străduţă marginală, ci chiar pe Bulevardul Magheru. Trec şi aştept mereu să văd schele, muncitori, camioane cu nisip, cărămizi şi ciment. Nici vorbă. Dacă primăria de sector, cea generală, republica, Uniunea Europeană sunt indiferente, de ce nu acţionează locatarii?!
Acesta e misterul pe care n-am să-l pătrund niciodată: cum de reuşim să rămânem atât de apatici când sabia lui Damocles ne atârnă deasupra capului? Pe cât de isterici suntem când e vorba de fleacuri, pe atât de flegmatici devenim în chestiunile vitale. Ne luăm de piept pentru o vorbă aruncată în vânt, dar privim scârbiţi în altă parte când vreun domn Lăzărescu e gata să moară la un pas de noi. Amestecul de indolenţă şi netrebnicie n-a fost niciodată mai exploziv decât în acea stă ţară şi la acest popor. Cioranieni prin vocaţie, suntem caragialieni prin comportament şi acţiune.
Şi totuşi: dacă în plin centrul Capitalei, capitala unei ţări membre a Uniunii Europene, am identificat nişte clădiri care, dincolo de orice dubiu, reprezintă un pericol, de ce nu se iau măsuri? Da, suntem săraci (însă nu chiar atât de săraci încât să nu umplem, an de an, buzunarele bogătaşilor din Top 500.) Dar de ce suntem şi proşti? Sau, mai bine zis, ticăloşi? Mereu cu gândul la învârteli, la furtişaguri şi şperţuri, nu ne dăm seama cât de uşor se obţin fonduri europene pentru astfel de cazuri. Stăm cu braţele încrucişate şi aşteptăm, la propriu, să ne cadă casele în cap, iar atunci firmele de constructori şi asfaltatori probabil vor intra în acţiune.
Marea problemă e că, la un eventual cutremur, nu vor cădea doar clădirile şubrede. Încă nu s-a inventat "cutremurul chirurgical", care să acţioneze strict asupra prostiei şi nemerniciei umane. Vor exista şi victime colaterale. Ba chiar şi "victime laterale", în stânga şi-n dreapta clădirilor lipite de cele cu buline roşii. În ţările normale, proprietarii au nu doar drepturi, ci şi îndatoriri. Cum e posibil ca nişte oameni care mulg din clădiri bani cu nemiluita să doarmă liniştiţi, ştiind că simultan cu contractele de închiriere au completat, în anexă, şi datele pentru dimensiunile sicrielor? De ce nu apelăm la multimilionarii ţării, cerându-le să reabiliteze, fiecare din ei, măcar una din casele a căror problemă nu e dacă vor cădea sau nu, ci când?!
Nu cred că Ţiriac, Patriciu, Niculae, Becali şi toţi ceilalţi sunt chiar atât de haini încât să nu-şi asume renovarea din temelii a uneia din cădirile primejduite. Dar cine să-şi asume misiunea de a-i chema în jurul unei mese rotunde? Nu văd niciun politician român capabil de aşa ceva. Dacă în faţa unor primejdii din categoria "clear and present" rămânem impasibili, ce să mai spun de incredibila, criminala indiferenţă faţă de proiectul prin care urma să fim legaţi de sistemul european de căi ferate de mare viteză? Cu complicitatea politicienilor- miniştri români (oare domnul Berceanu va fi ştiind ceva?), am decis că Europa se opreşte, încă o dată, la graniţele României. Dintr-o singură lovitură, i-am blocat şi pe bulgari, greci şi albanezi, dacă nu cumva se vor reorienta, aşa cum s-a întâmplat şi cu autostrăzile, înspre sârbi, bosniaci şi muntenegreni. Taxele şi afacerile care s-ar fi putut naşte în jurul căilor ferate şi autostrăzilor intră în buzunarele unor popoare mai vrednice decât noi, alcătuite din oameni care ştiu că bunăstarea vine din munca susţinută, şi nu din "tunurile" pe care îmbuibaţii noştri s-au obişnuit să le dea. Adică să ni le dea.
Între timp, incapabili să ne descurcăm în meandrele lumii moderne, retrăim tragedia lui Samson, teribilul erou biblic, ajuns, orb în Gaza, să macine la infinit grăunţe într-o moară de care nu avea nevoie nimeni.