Horia-Roman Patapievici: "Concentrarea extremă a tuturor mijloacelor audiovizuale a creat o situaţie de monopol, care vizează mai puţin livrarea informaţiei, cât uniformizarea atitudinilor".
Spuneam acum două săptămâni că a-l denigra constant, obsesiv şi cu argumente oricât de absurde pe preşedintele Traian Băsescu a ajuns să fie, pentru presa televizată, o dovadă de neutralitate.
Dimpotrivă, a susţine că denigrarea preşedintelui nu este neutralitate te compromite brusc. S-a ajuns ca poziţiile susţinute de preşedinte să nu mai poată fi discutate în mod serios: tonul de rigoare e fie băşcălia groasă, fie dezmăţul injurios cu pretenţii docte, fie luarea peste picior, fie răstălmăcirea, fie procesul de intenţii, fie ridiculizarea. Nici măcar ştirile care îl privesc nu mai sunt citite neutru: buzele spicherului unduiesc suspect, sprâncenele joacă insinuant, pleoapele fac cu ochiul, iar vorbele freamătă şi se ciocnesc cu intonaţii pline de subînţelesuri. Adresarea in absentia e arareori cuviincioasă: din „Băsescu“, „Băse“, „Marinarul“ nu e scos.
Din cauza acestei presiuni psihologice perverse, nici o referire la persoana sa nu mai poate fi normală: prin contrast cu mojicia de rigoare, normalitatea pare linguşire. Astfel încât, cu extrem de rare excepţii, Traian Băsescu nu mai este explicit apărat de nimeni (elogiez curajul celor care, atât de izolaţi fiind, mai îndrăznesc să o facă). Poziţiile sale sunt apărate numai când sunt susţinute şi de alţii, meritul nefiind niciodată al lui. Dar preşedintele, ca persoană politică, nu mai este apărat de nimeni. În schimb, toţi ceilalţi politicieni, unul mai nefrecventabil decât celălalt, sunt, à tour de rôle, lăudaţi ori măcar neutru prezentaţi fără nicio tresărire de conştiinţă.
Să însemne asta oare că poziţionarea faţă de ideile preşedintelui Băsescu a devenit cheia înţelegerii eşichierului politic? Nici vorbă. În această deformare de proporţii, nu ideile sunt importante, ci cadrul lor, care a fost sistematic şi cu succes deformat. Am numit această deformare ocuparea centrului. De cine? De către poziţii care, deşi sunt partizane şi laterale, se prezintă pe sine, prin propagandă şi intimidare, ca fiind centrul par excellence. S-a ajuns astfel la o situaţie cu totul falsă, care, din cauza mecanismelor de producere şi reproducere a anormalităţii, nu doar că nu explodează de la sine de falsitate, dar a şi reuşit să se impună în mod aberant ca fiind normală.
Mai mulţi factori contribuie la creditarea şi acreditarea anomaliei: (a) prezenţa tot mai puţin mascată a unei agende politice a patronilor de presă, fapt care a fost tacit acceptat de toată lumea şi care nu a fost niciodată pus în discuţie de jurnalişti; (b) lipsa frapantă de informaţie şi de profesionalism a jurnaliştilor televizaţi înşişi, care nu oferă informaţia completă, nu se informează cu onestitate şi, inevitabil, ne dezinformează chiar şi când sunt de bună-credinţă; (c) salariile şi onorariile din audiovizual, care, prin mărimea lor, sunt salarii/onorarii de corupţie, fără raport cu piaţa, ceea ce explică, în ce-i priveşte pe jurnalişti, atât acceptarea politizării, cât şi tăcerea complice faţă de practicile similare ale celorlalte trusturi de presă; (d) în fine, colonizarea întregii prese de către o mână de oameni care sunt şi mari oameni de afaceri, şi actori majori în jocul politic, ceea ce face ca azi marea putere să nu mai fie a instituţiilor şi nici măcar a oamenilor: ea se află întreagă în mâinile unui complex politico-mediatic-financiar, în care instituţiile de presă „din subordine“ sunt cunoscute după patronul lor, mai degrabă decât după numele care, în trecut, le-a făcut faima.
Concentrarea extremă a tuturor mijloacelor audiovizuale a creat o situaţie de monopol, care vizează mai puţin livrarea informaţ iei, cât uniformizarea atitudinilor. Miza nu este ascunderea adevărului, ci încadrarea lui în minciuni care să-i facă descoperirea inutilă, iar folosirea inofensivă. Aceste minciuni sunt falsificări ale modului în care ne raportăm la realitate: sunt distorsionări intenţionate ale atitudinilor şi reacţiilor. Cum se ştie, în economie monopolul e interzis prin lege (chiar şi cel rezultat, temporar, din asociaţ ie). În presă, însă, situaţia de monopol fiind inedită, sancţionarea lui legală e problematică, iar denunţarea lui morală, în condiţiile în care toate carierele jurnalistice sunt condamnate să evolueze în interiorul monopolului, e mai mult decât improbabilă. Vedem că din existenţa „monopolului pe atitudine“ rezultă o inevitabilă situaţie de aservire jurnalistică, pe care toţi oamenii de presă independenţi o denunţă înăbuşit, pe la colţuri. S
ă ne înţelegem, nu îi condamn pe toţi jurnaliştii: ar fi absurd. Preţuiesc prea mult presa şi ştiu prea bine că ea, riguros, este întotdeauna ultima speranţă a libertăţii. Le condamn însă, câtorva dintre cei mai proeminenţi şi mai talentaţi jurnalişti, lăcomia. Pe lăcomie s-a căţărat uriaşa deversare de bani care a transformat presa liberă de ieri, şantajată cu brutalitate (dar fără succes) de atotputernica administraţie Năstase, în presa voluntar înregimentată de azi, care a acceptat gratii de aur la carcera de confort cinci stele care i-a fost cu perfidie oferită de magnaţi. Fireşte, fără noua alianţă între lumea presei şi lumea afacerilor, pe care clasa noastră politică a cimentat-o cu ofertele ei irezistibile, această lăcomie nu ar fi putut avea obiect.