Actuala criză economică e una globală, dar problemele fiecărui stat în parte sunt particulare.
De exemplu, dacă în SUA şi vestul Europei există o importantă componentă speculativă a crizei (investiţii imobiliare aiurea etc.), în Grecia (sau România etc.) nimeni nu poate da vina pe bietul sector privat care abia răsuflă, strâns de gât de un stat supra-reglementator ce cheltuie enorm pe salarii publice şi subvenţii sociale.
Iar în Grecia, în plus, pe armată: pradă nevrozei naţionale de cetate ortodoxă asediată, Atena alocă pentru apărare 3,2% din PIB, adică peste media NATO şi a unor state cu armă nucleară, programe spaţiale şi trupe adevărate aflate în teatre de luptă, nu în birouri sau baruri pe plajă: Marea Britanie 2,7%; Franţa 2,5%. Din perspectiva asta, nu e departe nici de jandarmul global SUA, cu imensele sale capacităţi şi cheltuieli cu războaiele din Orient: 4,7%.
Lasă că din acest procent Armata şi Marina SUA finanţează programe de cercetare civile, în discipline fundamentale sau cu aplicativitate non-militară, la care sunt eligibili şi cetăţeni străini (detalii aici), iar din proiectele "complexului militaro-industrial" s-a născut inclusiv Internetul, folosit atât de bine azi de Assange şi alţi rebeli împotriva "hegemonului". Oare ce alt minister al apărării funcţionează aşa deschis şi competitiv? Dl. gen. intendenţă Oprea, vreo idee? Mai ales, mă întreb cum naiba se face că, nici între parlamentarii socialişti francezi, care se întrerup de la Angry Birds doar ca să conteste scutul anti-rachetă de la Deveselu, nici între protestatarii din Grecia, nu s-a găsit unul să dea cu piatra în această vacă sacră a cheltuielilor de apărare. În fond, ca şi în Spania, Franţa, Italia sau zilele astea la New York, nucleul hard al protestelor e dat de combinaţia stângă clasică sindicalistă, plus grupuri de stângă post-modernă eco-anarhistă.
Te-ai aştepta ca oamenii să-şi urmeze ideile până la capăt şi să se ia un pic şi de propriul complex militaro-industrial naţional, nu? De ce mereu ofensiva lor anti-sistem, pentru pace şi nirvana ("Imagine all the people…", etc) prin tăierea banilor de înarmare şi realocarea către popor, se duce doar pe direcţia Washington şi, din când în când, Londra? În plină criză bugetară, când premierul Papandreou se scutură prin buzunare de ultimul eurocent, n-am văzut socialist grec să ceară un audit al imensei birocraţii de pomanagii care e armata şi marina, dacă tot se vrea protejarea programelor sociale. Dimpotrivă, grupuri de ofiţeri în retragere au fost primite cu ovaţii în stradă (ăăă, parcă stânga avea o problemă cu militarii de când cu dictatura coloneilor, nu?) la demonstraţiile contra FMI. Iată cum se trece peste mici neînţelegeri când e vorba de o cauză cu adevărat naţională, cum e găsirea unui ţap ispăşitor. Pare că indignarea civică are limitele ei în asemenea societăţi, fiind mai mult o combinaţie ideologizată de clişee anti-imperialiste şi iraţionalitate interesată: pensia mea, facultatea mea gratuită, subvenţia mea, chit că nu mai sunt bani, iar restul lumii ducă-se de râpă. Cam ca domnul Goe: mamiţo, de ce nu vine trenul, eu vreau să vie!
Dar totul se opreşte la biserică şi armată, ca şi pe la noi, că aşa-s Che Guevara ăştia semi-analfabeţi (precum www.hotnews.ro/stiri-esential-7269154-protest-studentilor-ieseni-bursa-inapoi.htm) formaţi în sejururi lungi şi plăcute prin universităţile est-europene: ies la revoluţii retorice de prăduit bugetul, după care se duc să se culce în locuinţele lor sociale de stat, cu chirie reglementată de stat. Şi oricum, au mândria lor etnică foarte tradiţională, ăsta fiind un punct în care post-modernismul nu i-a atins.
Din când în când, un cocktail Molotov la ambasada americană şi o demonstraţie la o bază NATO contra bombardamentelor din Libia (?!) asigură coeziunea prin team-building, în exerciţii rituale total rupte de realităţile interne. Indignarea anti-capitalistă virează repede în anti-americanism confortabil (şi mai nou, anti-germanism etc) care nu cere efort de gândire şi pe care nici un partid nu îndrăzneşte să-l combată, pentru că e popular, fără să se meargă la sursa reală a problemelor de azi. Realitatea fiind, cum spuneam, că nu piaţa şi antreprenorii privaţi au băgat Grecia în criză, cum cred neo-marxiştii (adică majoritatea), şi nici măcar hulitul sistem bancar, care la ei nu a fost rău administrat. Conjunctura economică globală e aceeaşi pentru toţi, însă în ţări ca Grecia dezechilibrele datau de multă vreme. Ele sunt profund structurale, nu speculative, generate de combinaţia partide-sindicate- grupuri de lobby profesionale (între care şi armata) ce au păstorit ţara decenii la rând, sub etichete alternative stânga-dreapta, cu larga complicitate a majorităţii electoratului care a ştiut tot timpul ce se întâmplă şi a acceptat să beneficieze de un trai peste posibilităţi.