Slovenia e o ţară mică, una dintre acele ţări care par mai degrabă propria lor hartă. Te-ntrebi dacă, o dată punând piciorul între graniţele ei, mai poţi pune şi piciorul celălalt. Treisprezece astfel de bucăţele de teren ar alcătui teritoriul României, care nici ea nu e o ţară din cale-afară de mare.
Populaţia, poporul sloven, care abia din 1991, la un secol şi mai bine după vremea independenţei celor mai multe alte state europene, şi-a câştigat şi el neatârnarea, nu urcă peste două milioane de locuitori. Capitala, Liubliana, e un oraş de mărimea Clujului. Aceste câteva rânduri de introducere mi s-au părut necesare înainte de a vă spune că am găsit aici, călătorind prima dată în ex- Iugoslavia, o ţară tare pe placul inimii mele. Am ajuns în Slovenia în cadrul unui festival cultural numit, după una dintre sutele de peşteri din Karst, Vilenica. Cu ocazia asta, am fost plimbat cam peste tot, prin sate şi oraşe, împreună cu un grup mărişor şi vesel de scriitori din toată lumea. Am putut face astfel un fel de colectare de eşantioane ale vieţii slovenilor la destul de multe etaje ale ei ca să fie destul de reprezentativă. Imaginea de ansamblu este a unei ţări care funcţionează, pentru care nu poţi avea decât simpatie, care-şi onorează trecutul şi artiştii şi are grijă de viitorul ei. Slovenia poate fi un model şi pentru atât de trista noastră ţară, mult mai întinsă, mult mai bogată, mult mai populată dar mâncată parcă de o boală sinistră, fără leac. Succesul Sloveniei este pentru mine cea mai limpede dovadă că bogăţia reală a unei ţări e dată de calitatea morală a oamenilor care-o locuiesc.
Această calitate morală, care ţine de civilizaţie, nu este engramată în codul genetic şi nu se păstrează prin "puritatea sângelui", ci e o construcţie istorică şi culturală. Slovenii au avut, pe lângă nenorocul de a fi un neam mic şi întotdeauna asuprit politic, şi câteva mari şanse. Au fost mai întâi catolici ca religie dominantă, dar şi cu enclave protestante influente. Nu vreau să vorbesc ortodoxia de rău, dar, orice s-ar zice, catolicismul este o mult mai puternică legătură cu civilizaţia de tip european. Catolicii şi protestanţii tind să aibă mai mult spirit civic, sunt credinţe mai active şi mai mundane. Apoi, slovenii au fost supuşi austrieci. Unii chiar vorbesc despre Slovenia ca despre o regiune a Austriei în afara graniţelor acesteia, şi într-adevăr nu există nici o diferenţă la nivelul curăţeniei, ordinii şi gospodăririi mediului. Influenţa imperiului austriac, vădită şi la noi în Ardeal şi Bucovina, a fost şi ea incomparabilă cu cea a otomanilor în Muntenia şi Moldova.
Al treilea mare noroc istoric (noroc în nenorocire, ca să spun aşa) al slovenilor a fost comunismul "cu faţă umană", nu stalinistă, în orice caz, trăit de ei în vremea lui Tito şi mai târziu. Comunismul iugoslav era, în anii 60 şi 70, privit de noi ca un fel de Las Vegas cu minuni la care noi, îndobitociţi de Stalin şi înfometaţi de Ceauşescu, nici nu visam: piaţă liberă, liberalism cultural, libertatea călătoriilor şi emigrării oriunde în lume. Mare diferenţă faţă de împuşcarea conaţionalilor noştri când treceau Dunărea înot ca să scape din sinistra puşcărie comunistă.
Toate aceste avantaje istorice se văd acum şi trag greu în balanţă. În Slovenia oamenii nu-şi bat joc, ca la noi, de trecutul lor. Edificiile lor istorice sunt renovate cu o grijă maniacală. Am vizitat castele străvechi, pe culmile dealurilor, sate întregi declarate monumente, şi pot spune că nu există, iarăşi, comparaţie cu starea monumentelor istorice la noi. Turismul, pe de altă parte, e înfloritor. Slovenii nu au mai multe de arătat decât noi, deşi geografic şi potenţialul lor e splendid, dar ştiu cum să pună-n valoare tot ce au, cu decenţă şi mândrie. Nu orori ca turul Dracula sau turul Ceauşescu, nu exhibarea pe bani a ruşinii naţionale sunt pentru ei surse de câştig din turism, ci hergheliile de cai de la Lipica, staţiunile de la Adriatica, minunile naturale ale masivului Karst. Liubliana e un oraş la scară umană, fără nimic pompos sau ostentativ. Dar fiecare clădire e renovată, oamenii de pe stradă arată ca-n Germania, centrul pietonal e neaşteptat de întins. Totul e viu şi atrăgător. Nu ştiu când se va termina mizeria şi ruina din centrul nostru istoric, din Bucureştiul de care, orice-am spune, nu putem fi mândri. Nu e astfel de mirare că slovenii, un popor minuscul, au nume bun în lume, pe când noi rămânem mereu "păduchioşii de români". Avem multe de învăţat de la ei, şi în primul rând, ca lucruri esenţiale, decenţa şi civilizaţia.