ICR a pornit la drum acum câţiva ani cu o echipă nouă, care a reuşit într-un timp scurt să şteargă amintirea penibilă a perioadei de băltire culturală.
Am vrut de mai multă vreme să scriu despre Institutul Cultural Român, dar, cum se întâmplă la noi mult prea des, am pus tot timpul răul înaintea binelui şi am preferat să vorbesc mai ales despre urâţenia noastră interioară şi roadele ei vizibile în fiecare zi şi pe fiecare metru pătrat de Românie. Ne-am obişnuit atât de mult cu „categoriile urâtului“, cu sordidul, cu grotescul, cu monstruozitatea care ne-nconjoară, încât, atunci când apare la noi un lucru cu adevărat bun şi funcţional, ni se pare din altă lume. Mai mult, căutăm să-l mânjim şi pe el, ca nu cumva, prin contrast, să fim siliţi să ne privim în faţă nulitatea. Luaţi cazul lui Cristi Mungiu. Dacă bârfitorii au amuţit o vreme în faţa ameţitoarelor sale succese, a fost de-ajuns ca filmul său să nu fie selectat la Premiile Oscar ca să vedem din nou zâmbete batjocoritoare: gata, s-a terminat! A fost o modă, o umflare artificială, prea i se suise la cap... Cei care n-au nicio problemă să judece astfel opere artistice în care sa investit enorm de mult talent şi o muncă extenuantă sunt de obicei inşi care n-au făcut nimic toată viaţa lor, care nu ştiu ce-nseamnă bucuria de a produce frumuseţe şi care sunt ulceraţi de resentimente faţă de succesul oricui. Astăzi, la noi, e valabil mai mult decât oricând vechiul proverb: doar în pomii încărcaţi de rod se aruncă cu pietre.
ICR a pornit la drum acum câţiva ani cu o echipă nouă, care a reuşit într-un timp scurt să şteargă amintirea penibilă a perioadei de băltire culturală din vremea în care institutul era patronat de Ion Iliescu şi condus de Augustin Buzura, două personaje de trist renume, ca să nu spun mai mult. Horia-Roman Patapievici, secundat de Mircea Mihăieş şi de Tania Radu, au impus acestei instituţii, ce părea înglodată în desuetudine, un stil în fine modern. Au terminat cu epoca fraternizării siropos-sentimentale cu diaspora, a naţionalismului cu „sarmalutze“ şi „mamaligutza“, a cultivării nenumăratelor societăţi româno-străineze şi au intrat în ceea ce aş numi normalitatea culturală. Căci superlativul absolut, astăzi, în România e să poţi numi normal un om, o faptă sau o instituţie. Normalitatea, astăzi, a tuturor instituţiilor culturale din lume similare cu ICR, înseamnă manageriat cultural, intermediere culturală, programe culturale prin care modernitatea intelectuală şi artistică a ţării respective este promovată în străinătate. Modernitate, repet, şi nu „specific naţional“. Din câte am putut să-mi dau seama în ultimii doi ani, ICR încearcă să funcţioneze la standarde civilizate, asemenea omoloagelor sale din Polonia sau Ungaria (care au însă decenii de activitate eficientă înainte), în condiţiile unei legislaţii şi a unor suprapuneri de atribuţii cu alte instituţii culturale - Ministerul Culturii, Ministerul de Externe etc. - care îi îngreunează mult activitatea. Bugetul său este însă suficient pentru întreţinerea unei extinse structuri internaţionale (institute culturale româneşti în şaisprezece mari capitale ale lumii) şi pentru programe de pompare a inteligenţei şi creativităţii româneşti peste hotare. Este acest institut eficient? Pomul se cunoaşte după roade. Recent, la Viena, ne-am întâlnit întâmplător, venind cu programe diferite, dar trimişi toţi de ICR, patru scriitori: Dan Lungu, fraţii Florian şi cu mine. E de necontestat că, mai ales prin ICR, scriitorii şi artiştii români circulă azi în lume cu mult mai mult decât o făceau înainte. Numărul traducerilor din literatura română, mai ales cea contemporană, a crescut vizibil prin programul de traduceri al ICR. În privinţa activităţii centrelor din străinătate, cunosc situaţia de la Stockholm, unde Dan Shafran face realmente minuni pentru cultura românească, de la Varşovia, cu un Dorian Branea entuziast şi eficient, de la Paris, Berlin şi Viena (aici, Carmen Bendovski va promova tot anul în curs literatura feminină din România). Bineînţeles, ca tot ce e bun şi adevărat în nefericita noastră ţară, Institutul Cultural Român este, zi de zi, acoperit de injurii, de calomnii, de insinuări. E şicanat din greu, din motive politice şi ideologice, atât din direcţia bătrânilor crocodili ai ruginitei stângi, cât şi din cea a noilor ideologi. Controale financiare abuzive, campanii de presă comandate, nimic din panoplia reacredinţ ei şi rea-voinţei nu e cruţat ca să se termine odată cu insula asta de normalitate din imperiul ticăloşiei umane în care ne-am transformat.
De curând am stat de vorbă cu Tania Radu, unul dintre vicepreşedinţii Institutului, căreia i-am spus cât de important mi se pare ce fac ei, cât de preţios şi de dătător de speranţă e exemplul acesta de lucru care merge bine la noi. A zâmbit amar: „Nimeni nu ştie cu ce eforturi păstrăm linia asta decentă. Dac-ai şti ce repede poate regresa totul!“. I-am spus că nu cred că se mai poate schimba ceva, odată ce cultura română a intrat în sfârşit pe şinele ei normale.
Pentru o clipă uitasem că trăim în ţara tuturor posibilităţilor...