Pentru cine n-a observat, odată cu intrarea în UE şi spaţiul Schengen, probabil la sfârşitul acestui an, dacă om putea să-l ungem cu ceva pe Sarkozy, dispar consecinţele practice ale Tratatului de la Trianon, marota radicalilor maghiari. Cu alte cuvinte, se şterge graniţa fizică dintre Ungaria şi România.
Deja cumpărarea de case şi terenuri într-o parte sau alta a frontierei e la liber, iar impresia mea este că mai mulţi români din Oradea, Arad şi Timişoara îşi iau a doua locuinţă în Ungaria, decât invers - maghiari care să se stabilească la noi. Pe de altă parte, mai mulţi investitori mici şi medii unguri îşi fac firme în România decât o fac ai noştri la ei; să fie primiţi, şi unii, şi alţii. După cinci ani de rezidenţă, românii vor vota în alegerile locale din comunele ungureşti unde s-au stabilit. În timp, dacă se strâng suficient de mulţi şi chiar au chef să se implice, vor putea influenţa în mod serios viaţa politică locală de acolo.
Aşa stând lucrurile, inflamările recente de la Bucureşti când un funcţionar din Harghita cu fizic de malac şi creier de 10 ani s-a dat în stambă pe YouTube, ori când diverşi lideri locali secui foarte provinciali cântă şi recită zahariseli de secolul XIX, par caraghioase. E drept că discursul oficial la Budapesta sub Viktor Orban a căzut şi el în păşunism, ceea ce e un mare regres pentru o capitală altfel sofisticată şi tolerantă. Însă tocmai de aceea opinia publică europeană l-a şi taxat pe premierul maghiar pentru derapaje antiliberale, aşa cum a făcut-o la vremea respectivă şi cu Sarkozy sau diverşi miniştri de-ai lui Berlusconi. Fix când era să părem şi noi mai înţelepţi şi mai moderni decât vecinii unguri, lăsându- i pe Orban şi partidul Fidesz să se compromită în fanteziile lor neo-medievale cu naţiunea maghiară (pur retorice: la referendum cetăţenii din Ungaria au respins acordarea de drepturi sociale maghiarilor de peste hotare), se găsiră politicieni români care să nu-i lase singuri în hârdăul cu lături. Culmea ironiei, care n-a scăpat europenilor, e că flamura naţionalistă a fost ridicată la noi chiar de alianţa socialist-liberală, care de ani buni agită ideea că în România ne călăreşte o dictatură de dreapta.
Desigur, e o greşeală să-i bănuieşti de vreo convingere pe şmecherii din politica noastră. Îi doare în bască de unguri sau de orice altceva pe diverşii bişniţari imobiliari care au ajuns în parlament. Ei inventează rapid minicrize inter-etnice dacă interesul partidului o cere, aşa cum s-au ridicat şi voci contra ministrului sănătăţii Cseke, că de ce închide "doar spitale româneşti, nu şi ungureşti". Iuţeala şi aplombul cu care o fac, precum şi coordonarea perfectă cu cele două televiziuni-hazna, care au ordin să agite la maximum subiectul când se dă ordin pe unitate, doar-doar or rupe UDMR de PDL, arată că aceşti băieţi n-au nicio reţinere în a se juca cu focul. De exemplu, se flutură periodic ştirea-bombă că Băsescu şi Boc au un plan de a regionaliza România "după linia dictatului de la Viena". De fapt, e vorba de discuţia veche şi obosită de a re-aranja judeţele în alte Regiuni de Dezvoltare decât cele opt de acum. Aceste regiuni sunt atât de irelevante încât mulţi nici n-aţi auzit probabil de ele. Ele nu au structuri administrative sau putere de decizie reală, ci sunt doar nişte unităţi europene statistice de măsură pentru alocarea unei părţi (mici) din fondurile UE, alocare altfel strict centralizată (ca şi în Ungaria, cu un desen de regiuni asemănător).
Ca atare, putem grupa şi re-grupa oricum judeţele noastre în regiuni, inclusiv să acceptăm una predominant maghiară în centrul ţării - nu se schimbă nimic faţă de acum: cei patru-cinci preşedinţi de Consilii Judeţene se vor întâlni o dată la câteva luni, vor visa bovaric la proiecte pentru care n-au fonduri şi vor împărţi după putere şi influenţă fărâmiturile de bani obţinute prin lobby politic de la ministere, fiecare pe linia lui de partid.
Marea problemă a României e de fapt aceea că banii europeni nu se cheltuiesc. Programul administrat de Ministerul Dezvoltării, adică de dna Udrea - care are pe mână doar 1/7 din fondurile primite de România de la UE, nu pe toate, cum cred diverşi comentatori de formaţie critici literari - are rata de absorbţie maximă dintre cele şapte programe naţionale, adică aproape 15%. Dar e campion doar la intern, fiind codaş prin comparaţie cu programele similare din alte state membre. În general, la patru ani de la aderare suntem pe ultimul loc; cel mai prost stă Ministerul Transporturilor, care a cheltuit undeva în jur de 1%. Succesul relativ şi strict intern al Ministerului Dezvoltării nu se datorează fireşte dnei Udrea, nici predecesorilor, ci faptului că a avut o listă de proiecte gata începute moştenite din PHARE, precum şi faptului că, fie şi în doze homeopatice, programul e un pic mai descentralizat decât celelalte, în elimimându-se o consultare locală prin intermediul acestor Regiuni de Dezvoltare. Cu alte cuvinte, dacă vrem să avansăm ar trebui să batem cu băţul în ministere şi să întărim regiunile şi nivelul local, dându-le putere reală, ca în Polonia, iar nu invers. Asta mi se pare un subiect strategic ce merită discutat în Parlamentul României.
Dar noi preferăm să îngrămădim una peste alta gogoşi pentru galerie - ba primari penibili care se încing cu tricolor şi suflă în tulnicele lui Iancu, ba retorica foanfă a câte unui muzeograf ceauşist ca Puiu Haşotti, ce pare scoborât din anturajul lui Slobodan Miloşevici - până când, Doamne fereşte, s-o face rahatul bici. Iar atunci lideri cu minte limpede şi principii ferme, ca Ponta şi Antonescu, o să-l ia de jos şi să facă "poc". Totul, în tăcerea complice a unei întregi generaţii politice ce se pretinde responsabilă pe chestiunea maghiară, de la Iliescu sau Geoană la Tăriceanu. Şi în hlizeala televizată a unor intelectuali de serviciu, care ieri făceau disidenţă anticeauşistă sau cursuri de drepturile omului, iar acum, dacă Felix sare cu un covrigel, sunt gata să trimită batalioanele române peste Carpaţi ca să apere nişte spitale mizerabile, dar strămoşeşti, de invadatorul Cseke Atilla.