RĂZVAN EXARHU: "Pare suspect să opreşti când cineva face cu mâna sau strigă într-un fel care ridică părul pe tine".
O femeie s-a aruncat cu nepotul său în braţe, de la etajul 9. E o ştire care ne înfioară, dar nu ne priveşte. Mai nou, am observat că cei care se află aproape de astfel de întâmplări se transformă mult prea uşor în simpli martori, de obicei neputincioşi. Povestesc ce s-a întâmplat, ce au văzut şi au auzit, uneori amintesc şi cauzele care fac posibile asemenea drame şi le interpretează cu compasiune, chiar sinceră, câteodată. Tonul e funebru şi foarte bine branşat la destinul implacabil.
Aşa a fost să fie, aşa a fost dat să se întâmple şi aşa şi este. Să nu te bagi unde nu-ţi fierbe oala este o formă clasică de înţelepciune care face ravagii în spaţiul public. Şi nu te bagi, pentru că ştii că, dacă lucrurile au apucat pe o pantă, nu mai are rost să intervii. Sau nici măcar nu-ţi trece prin cap că inevitabilul e mai degrabă indiferenţă. Dacă unele dintre nenorocirile astea s-ar petrece în pădure, pe câmp, în deşert sau pe mare, dacă cei care se chinuiesc ar fi singuri, dacă nu ar exista nimeni care să ştie şi să discute despre suferinţele celor de care nu se apropie pentru că nu e treaba nimănui, ar fi în regulă. Nimeni nu ar avea să-ţi reproşeze nimic şi totul ar fi extrem de corect politic, la fel de corect politic ca ororile din jocurile cu multe împuşcături. Ai împuşcat cât ai putut şi totul dispare când închizi computerul, poţi să-ţi mângâi fără remuşcări iubita. Eşti un monstru deconectat de la reţea.
Am aflat ieri despre dispariţia unei doamne cu un destin nefericit, în nişte împrejurări inumane, de iad. Unele astfel de întâmplări îşi găsesc o justificare, o explicaţie în faptul că unele dintre victime au fie probleme de integrare socială, fie au minţile rătăcite. Ori şi-o fac cu mâna lor, ori nu ştiu ce fac şi, până la urmă, oricând se poate găsi o raţiune pentru toate. Ce m-a impresionat în cumplita poveste a acestei doamne, de care nu am mai ştiut nimic vreme de 8 ani, e dimensiunea publică, vizibilă a chinurilor sale. Trăia într-un imobil destul de mare, era cunoscută şi în cartier, toată lumea ştia ce se întâmplă cu ea, nimeni nu putea să o trateze cu indiferenţă pentru că obţinea uşor o reacţie de compasiune, de iritare sau curiozitate de la oricine. Auzim destul de des despre oameni care înnebunesc în singurătate şi care sunt lăsaţi în pace să se degradeze, pentru că nimeni nu are impulsul de a interveni atunci când poate mai rămâne ceva de salvat, când inevitabilul poate fi amânat prin solidaritate.
E uşor să te plângi la televizor că la parter e cineva care nu mai iese din casă şi are 1.000 de câini, care trăieşte fără lumină şi căldură în mijlocul iernii, şi care totuşi, dincolo de revolta cetăţenească şi onorabilă, îi face pe vecini doar să-şi astupe nasul cu batista şi să aştepte să facă cineva ceva. De obicei, nici statul, nici sistemul de sănătate, care mai pierde bolnavi din Salvare, nici poliţia, nici protecţia socială, nici Biserica sau marii noştri filantropi nu sunt pe fază atunci când sâmburele întunecat începe să încolţească. Cei care sunt aproape nu ştiu sau nu vor să încerce să intervină, să ajute, să aşeze lucrurile în ordine.
Starea asta de aşteptare a unei intervenţii exterioare face totul posibil şi transformă această asistenţă pe jumătate oripilată, pe jumătate fascinată de spectacolul grotesc pe lângă care trece zilnic, într-o masă de criminali prin omisiune. Ştii că lângă tine o fiinţă umană se transformă în animal şi nu articulezi gestul ferm care îi poate face atenţi şi pe ceilalţi. Nu înseamnă că toţi oamenii care nu trimit ajutoare sau nu îngrijesc oameni suferinzi sunt monştri, după cum nici cei care suferă nu sunt îngeri. Dar să încerci să ajuţi, chiar şi dacă nu eşti direct implicat, fără să te uiţi foarte mult la cel care-ţi iese în cale şi care are nevoie de sprijin, fără să-l supui vreunei evaluări, fără să cântăreşti ce câştigi şi ce pierzi pare o nebunie, la fel cum pare la fel de absurd să încerci să obţii sprijinul celor pe care nu-i cunoşti.
Pare suspect să opreşti când cineva face cu mâna sau strigă într-un fel care ridică părul pe tine. Am trăit o astfel de întâmplare într-o seară şi sunt convins că o viaţă a fost salvată datorită unei decizii de moment, o frână bruscă, pe care raţiunea o cenzurează de obicei. Solidaritatea nu aparţine martorilor.
Citiţi şi: Şi-a omorât nepotul pe motiv că era bolnav