Profesorimea, câteva sute de mii de cetăţeni bugetari, avea motive de bucurie în 2008, când toată clasa politică, inclusiv PDL (cum o recunoaşte astăzi Emil Boc, pe atunci şeful partidului), a votat legea majorării cu cincizeci la sută a salariilor acestei categorii profesionale.
Legea a fost ratificată, à contre coeur, ce-i drept, şi de preşedintele Băsescu, care făcea astfel, cum am scris-o atunci, una dintre cele mai mari greşeli ale sale. Clasa politică românească a arătat atunci o unitate de nezdruncinat în vederea mituirii electoratului de pe urma căruia trăieşte. Toţi, absolut toţi, de la cei care-au promulgat legea până la cei careau votat-o, ştiau prea bine că ea nu se putea aplica. Era o gigantică aberaţie, bazată pe falsa euforie a creşterii economice din timpul guvernării liberale. Chiar şi dacă această creştere ar fi fost reală, să dublezi salariile a sute de mii de bugetari tot aberant rămânea.
De-atunci până azi, bieţii profesori au cunoscut pe pielea lor faimosul banc de la Radio Erevan cu "n-a fost o maşină, ci o bicicletă, şi nu i s-a dat, ci i s-a luat...". Nu doar că acea lege, unanim votată de politicieni, nu s-a aplicat niciodată, dar salariile şi sporurile tăiate în urma crizei de către guvernarea Boc le-au redus veniturile tot cu vreo cincizeci la sută. Noua lege a plafonării salariilor din învăţământ până în 2012 nu este decât ultimul renghi jucat acestor oameni în care politicienii n-au văzut decât carne de tun (sau de urnă electorală) într-un război care nu este al lor. Probabil că primul-ministru Emil Boc, care şi-a pus ţărână-n cap de curând pentru prostia din 2008, socoteşte că o aberaţie poate fi simplu corectată printr-o altă aberaţie, simetrică şi contrară. Dar chiar şi în acest mod idiot de gândire el uită un mic amănunt: că prima dintre ele nu s-a aplicat niciodată. Aşa încât a doua nu a corectat- o pe prima, ci a adâncit până la insuportabil situaţia unor oameni ce aveau deja reputaţia de cei mai prost plătiţi din România.
Însăşi "filozofia" cabinetului Boc în privinţa măsurilor pentru ieşirea din criză este greşită şi neinteligentă în duritatea ei. Chiar dacă ea va scoate până la urmă ţara din criză, va fi cu un sacrificiu ce aminteşte de marota lui Ceauşescu, plătirea datoriilor externe. Cine le va da înapoi milioanelor de români anii furaţi? Cine va răscumpăra umilinţa pauperizării acestor oameni care nu sunt cu nimic vinovaţi de ce s-a abătut asupra lor?
Apoi, aplicarea nediferenţiată a reducerilor salariale este iarăşi sadică şi plină de cinism: nu e acelaşi lucru dacă reduci la jumătate veniturile unui milionar şi cele ale unui om sărac, care abia are din ce trăi. S-ar putea înţelege un sacrificiu naţional pentru redresarea economiei dacă fiecare cetăţean ar contribui în funcţie de veniturile sale. Din o mie două sute de lei, un profesor mai are acum şase sute. Dar citeam deunăzi că Adrian Severin are în cont aproape un milion de euro. Cu cât a contribuit el, l-aş întreba pe domnul Boc, la redresarea ţării? Şi dacă Adrian Severin (sau Ponta, care-a făcut revelionul în Dubai, ca orice socialist ce se respectă, sau oricare dintre politicieni şi afacerişti) n-a simţit la fel de mult criza ca un profesor de şcoală generală, există dreptate socială în acţiunea guvernului? Sau e vorba de o cinică şi criminală spoliere a omului de rând, care luptă cu greutăţile, în favoarea îmbogăţiţilor peste noapte?
Domnul Boc are reputaţie de om cinstit. L-aş întreba: e cinstit să scoţi ţara din criză cu preţul sărăcirii celor mai săraci, pe când cei care-ar putea cu adevărat contribui semnificativ nici n-o simt? Nu idealizez tagma profesorilor, o ştiu prea bine. Învăţământul nostru, aşa cum arată el azi, e departe de ce-ar trebui să fie. Cel de la primele opt clase adăposteşte o asezonare de ciudaţi faţă de care Chicoş Rostoganu ar fi trecut neobservat. Cel liceal e o fabrică de meditaţii. Cel universitar s-a scufundat în hârţoage, a devenit birocraţie pură. Totuşi, cei mai mulţi profesori fac cinste catedrei lor. Sunt oameni care merită să se poată prezenta decent în faţa elevilor şi părinţilor. Fiecare dintre ei spera la o revenire la fostele salarii în acest an, sau cel puţin la o recuperare parţială a procentelor dispărute. Să amâni cu încă un an acest act de dreptate înseamnă să arunci din nou aceşti oameni în deznădejde.
Ce-au înţeles PDL-iştii din toate acestea? Că pierd câteva sute de mii de voturi. E singura lor plângere. Să mai creadă cineva că nu pot dormi de grija celor guvernaţi de ei.