Gata, ai încheiat serialul atât de repede?", îmi scrie un amic. Are dreptate, n-ar trebui să mă grăbesc. Nu doar Iliescu a fost succesorul lui Nicolae Ceauşescu, ci şi Petre Roman.
Era în decembrie 1989, imediat după prăbuşirea regimului comunist la Bucureşti, când m-a sunat ziaristul David Binder de la "New York Times". Avea nevoie de informaţii despre noul premier român, asemeni lui Ion Iliescu, presupusă "emanaţie" a revoluţiei. A "revoluţiei spontan organizate". A "plăcintei" care a "a fost gătită pentru noi, nu ca s-o mănânce alţii". A "democraţiei originale" (Iliescu dixit), "fără isme şi fără partide" (Brucan dixit). I-am povestit ce ştiam, şi nu erau puţine lucruri, despre familia Valter şi Hortensia Roman, despre trecutul cominternist şi despre poziţiile în aparatul totalitar din România. Rezultatul conversaţiei noastre a fost un articol cu titlul "Un aristocrat printre revoluţionari". Premierul "emanat", simbol a ceea ce putem numi sentimentul de absolută îndrituire a nomenklaturii quasi-ereditare de a beneficia de putere, a fost furibund. Mai ales că se afla în plin exerciţiu de negare a originilor sale. Ca şi părintele său, se jura că este un mare patriot, urmaş al lui Horia, Cloşca şi Crişan, pandurilor lui Tudor, al lui Bălcescu, al lui Nicolae Titulescu şi, mai nou, chiar un anticomunist "pur şi dur" (atitudine păstrata totuşi pentru consum intern). Se pretindea, omul cu puloverul roşu, exponentul protestului eroic al străzii împotriva ineptei, criminalei dictaturi bicefale, pe cale să devină tricefală. Atent la conexiunile vestice, se jura că este un om al stângii democratice (muzică pentru urechile lui François Mitterrand, ale lui Gerhard Schroeder şi ale lui Felipe Gonzales). Înota în apele Internaţionalei Socialiste ca peştele în apă. Excelent vorbitor de rusă, îi promitea lui Gorbaciov linişte şi pace într-o Românie pe care doar "golanii" o doreau instabilă. Caz clasic de impostură, de travesti, de mascaradă. Asemeni lui Iliescu şi Brucan, Petre Roman a asigurat, prin toate acţiunile sale de după 22 decembrie 1989, prelungirea puterii nomenklaturiste. A fost cel care, în primăvara anului 1990, în vila guvernului de la Snagov, a semnat decizia de aprobare a publicării revistei lui Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor, "România Mare", una dintre cele mai nefaste şi nocive voci din spaţiul public românesc (informaţie pe care am primit-o de la un martor ocular, un personaj foarte apropiat, atunci şi acum, de Ion Iliescu). A făcut-o pentru că aceşti trâmbiţaşi ai ceauşismului i-au făgăduit sprijin împotriva adversarilor politici şi a criticilor precum Ana Blandiana, Corneliu Coposu, Octavian Paler, Gabriel Liiceanu, N. Manolescu şi Ion Raţiu. Adevărul istoric este că echipa Iliescu-Roman a detestat pluralismul şi a încercat să asfixieze societatea civilă. Acum douăzeci de ani, în martie 1991, am organizat la Timişoara, împreună cu Mircea Mihăieş şi Vasile Popovici, o conferinţă internaţională cu titlul "Putere şi opoziţie în societăţile post-comuniste" (titlu inspirat de revista "Government and Opposition" fondată de Ghiţă Ionescu şi Isabel de Madariaga). Generaţiile mai tinere nu-şi amintesc că în acei ani un astfel de binom era esenţial pentru definirea identităţilor politice şi culturale. Au fost prezenţi N. Manolescu, Stelian Tănase, Agnes Heller, Ferenc Feher, Dorin Tudoran, Juliana Geran Pilon, Miklos Haraszti, Irena Lasota, Jozsef Szajer, Adriana Babeţi, Sandra Pralong, Jakub Karpinski, Antoni Todorov, Mircea Cărtărescu, Sonja Licht, Ion Bogdan Lefter, Cornel Ungureanu, Vasile Gogea, Petruska Sustrova, Leonard Oprea şi mulţi alţii. Atunci şi acolo s-au pus bazele Partidului Alianţa Civică. Prindea fiinţă, în fine, o alternativă credibilă din punct de vedere al structurii de partid politic diferit de cele tradiţionale, înrădăcinat în societatea civilă, la hegemonia exasperantă a FSN-ului. Se năştea o mare speranţă pentru intelectuali şi nu doar pentru ei. Nu vreau să fiu greşit înţeles: era vorba de o formaţiune nouă, similară celor din alte state din Europa de Est, apropiată de partidele istorice, dar nu identică. Adam Michnik şi Jean-François Revel au adresat mesaje. Înainte de începerea conferinţei, Vasile Popovici, care conducea inspectoratul de cultură al judeţului Timiş, unul dintre fondatorii Societăţii Timişoara, a primit un telefon de la cabinetul premierului Roman: “Ce faceţi acolo, la Timişoara? Adunaţi opoziţia, dar puterea unde este?" Acesta era modul de operare şi mentalitatea celui care ulterior avea să se declare campion al pluralismului.