Mircea Cărtărescu: "De vină e în primul rând înapoierea noastră generală, lipsa de seriozitate, de responsabilitate, de orizont civic a lumii româneşti".
Am spus-o în destule rânduri: aşa cum nu avem cu adevărat oameni de afaceri ci, în proporţie de optzeci la sută, mici sau mari escroci, indiferent la câte zerouri se ridică averea lor, la fel, nu avem politicieni, ci numai circari, clănţăi, mincinoşi de profesie, bidoane goale care sună tare în urechile vulgului. De vină e în primul rând înapoierea noastră generală, lipsa de seriozitate, de responsabilitate, de orizont civic a lumii româneşti. Economic, construim pe baze nesănătoase, în primul rând pe eludarea legii şi pe relaţii de clan.
Politic, generăm galerii de monştri pe bandă rulantă într-un continuu spectacol mediatic de prost gust, gen telenovelă sau reality-show. La asta se reduce, în ultimă analiză, viaţa noastră politică: circ pentru masele plictisite. E motivul pentru care analiza politică, discuţiile despre partide şi alegeri, despre platforme şi algoritmi acoperă o vastă plajă între simple jocuri mandarinice şi ridicol total. Poţi crede cu adevărat că PSD are vreo legătură cu social-democraţia? La cea mai superficială râcâire a poleielii doctrinare (sau chiar şi fără vreo râcâire) iese la iveală arama calpă a unei frăţii gen camorra, cu vendette spectaculoase şi reglări de conturi, cu lupte pentru titlul de naş, cu fidelităţi de câine şi trădări samavolnice, totul pe fondul unei intense cârdăşii în afaceri. PNL-ul n-a mai păstrat din vechea glorie liberală decât sloganul „îmbogăţiţi-vă!“, pe când subteran (acolo unde este petrolul) legăturile cu clica iliesco-vadimovoiculesciană fac ca acest partid, veşnic răzgândit şi trădător - căci peştele de la cap se-mpute - să-şi merite numele de PSD al doilea mai prost, cum ar fi spus Moromete.
La rândul său, ca să nu las pe nimeni nebăgat în seamă, PDL-ul face, în circul nostru politic, figura clovnului alb, melancolic, cu o floare-ntre degete şi ochii ridicaţi spre lună, oftând după Colombina, mai jalnic parcă şi decât clovnii pestriţi, cu clopoţei, din celelalte partide. Incolor, inodor şi insipid, incapabil să câşige bătălii în Valahia ferice. Mai serios, mai cu miez decât celelalte partide, dar atât de lipsit de oameni cu charismă... Năstase, Mitrea, Iliescu, Vanghelie, Vadim, Becali - nişte nulităţi, analfabeţi şi corupţi, veţi spune. Da, dar ei există, sunt personaje de cartoons foarte vii în imaginarul dâmboviţean. Uitaţi-vă acum la Stolojan, Blaga şi Boc, adevărată Familie Adams în politica noastră. E de mirare că între Blaga şi Oprescu a câştigat dom’ doctor la alegerile pentru Primăria Capitalei? A fost sistemul care şi-a selectat un om pe măsură. Blaga a avut idei, dar n-a avut charismă, Oprescu a sunat ca o tobă spartă, dar s-a făcut auzit. Îi mai aud vocea prin taxiuri. Îmi aminteşte flagrant de solistul din „La Familia“: „Chintaţi la familia dacă sinteţ’cu mine,/ Duşmanii mooor că ne descurcăm mai bine...“ Aşa vorbeşte, aşa gândeşte, aşa ne va păstori acest constructor de autostrăzi suspendate. De ce, mă- ntreb, n-om avea şi noi norocul să avem politicieni şi cu idei, şi cu charismă? Şi puţin originali, ca să placă plebei, şi inteligenţi, hai să plusez: şi oneşti pe deasupra...
Mă veţi întreba: unde s-a mai văzut aşa ceva? Şi-ntr-adevăr, când mă uit pe cine-a putut alege pentru confruntarea finală cea mai titrată naţiune de pe pământ, parcă mă lămuresc în privinţa animalului politic universal: Obama, un bidon gol gen Oprescu, McCain, un reacţionar de modă veche... Dar să mă opresc la timp, căci nu există, totuşi, comparaţie. O fi clica politică asemănătoare pretutindeni, dar ca la noi la nimenea, totuşi... Nu avem oameni politici, nu avem personalităţi, în afara celor accentuate şi lombrosiene.
Nu avem în cine să credem, pe mâna cui să mergem. De optsprezece ani încoace, adică într-o întreagă generaţie - e drept, prima încălţată cu condurii libertăţii - se pot număra pe degetele unei mâini politicienii de forţă din România. În tot acest timp au ieşit în spotul reflectoarelor şi au reintrat în umbră sute şi mii de figuri, mai toate caricate şi groteşti, dar adevărul este că n-am avut decât două constante, cele două locomotive ale vieţii politice româneş ti, Iliescu şi Băsescu, care-au ajuns şi preşedinţi. Este pentru mine cea mai bună dovadă că inteligenţa politică nu e o valoare în sine, că ea poate fi şi enorm benefică pentru o naţiune, dar şi sinistră, letală uneori. Ce bine-ar fi fost pentru noi toţi ca Iliescu să nu fi fost atât de versat politic, să fi apărut şi dispărut asemenea altora, asemenea lui Mazilu şi Militaru, înainte să fi apucat să facă imensul, ireparabilul rău pe care ni l-a făcut.
...Dar de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Dinescu spunea odată pe bună dreptate: „Ăştia suntem, ce să facem? Să importăm nemţi, ca să voteze cum trebuie?“ Noi pe nemţi, dimpotrivă, i-am exportat, după logica bancului cu „nu i s-a dat, ci i s-a luat“...