Mircea Cărtărescu: "Am fost uluit când am aflat că prietenii mei, oameni pe care-i iubeam, Andrei Corbea şi Sorin Antohi, au făcut rapoarte către Securitate".
Urmăresc de câtăva vreme o polemică pe o temă dureroasă şi extrem de delicată între doi intelectuali şi persoane publice pentru care am mult respect. Scriitoarea Herta Müller a trimis de curând o scrisoare ziarului german „Frankfurter Allgemeine Zeitung“, în care protesta energic împotriva faptului că doi intelectuali români acuzaţi că au fost informatori ai Securităţii, Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie, au fost trimişi de ICR la o şcoală de vară românogermană organizată de Institutul Cultural Român din Berlin. Nu este posibil, se spunea în scrisoare, ca oameni care şi-au recunoscut trecutul de colaboratori ai Securităţii să reprezinte România în programele publice de peste hotare. La acest protest s-au asociat mai mulţi scriitori germani de origine română. La rândul său, Horia- Roman Patapievici, preşedintele ICR, a răspuns printr-o scrisoare deschisă adresată Hertei Müller, respingându-i acuzaţiile la adresa ICR.
Instituţia pe care o conduce, scrie el, nu practică discriminarea estetică, religioasă, morală etc. Mai mult, în cazul punctual al foştilor colaboratori ai Securităţii nu există, în România, o procedură care să le interzică accesul la exprimarea publică, la funcţii şi demnităţi. Dacă cei doi intelectuali au fost solicitaţi de către partea germană, preşedintele ICR n-a avut cum şi de ce să se opună trimiterii lor. În esenţă, denudată de componenta emoţională, la asta se reduce polemica de faţă, una dintre cele mai semnificative din ultimul timp. Care este statutul foştilor colaboratori, dovediţi, ai aparatului comunist de represiune, mai ales în condiţiile în care CNSAS-ul a fost lipsit de putere prin decizie politică?
Cât de mult trebuie să apese stigmatul moral asupra carierei lor, a vieţii lor în general? Ar fi minunat dacă oamenii cei mai morali ar fi şi cei mai străluciţi intelectual. De fapt, oamenii reali sunt un amestec, uneori grotesc, alteori terifiant, între ele. Ticăloşia (cu nuanţele ei soft şi hard) şi valoarea spirituală au dat de multe ori combinaţii stranii, neverosimile, imposibile uneori. Moralitatea înaltă asociată cu valoarea înaltă au fost mereu mai curând excepţii. Exemple din cealaltă categorie sunt însă nenumărate. Au colaborat cu naziştii mari filozofi ca Heidegger, laureaţi Nobel ca Hamsun, mari poeţi ca Ezra Pound, mari prozatori ca Céline şi Drieu de la Rochelle. Nu-mi ajunge pătrăţelul meu de-aici ca să scriu câţi au colaborat cu comuniştii (toată floarea cea vestită a artelor şi literaturii occidentale), cunoscând foarte bine atrocităţile, procesele trucate şi crimele acestora.
Cazurile individuale frizează schizofrenia: Céline era antisemit şi pro-hitlerist, dar adăpostea în acelaşi timp membrii Rezistenţei franceze. În „Mother Night“ de Vonnegut, personajul central este un colaborator nazist care transmitea în acelaşi timp informaţii aliaţilor. Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. „Omul nu este nici înger, nici fiară“, scria Pascal, „şi din păcate cine face pe îngerul face pe fiara...“. Am fost uluit când am aflat că prietenii mei, oameni pe care-i iubeam şi-i preţuiam, Andrei Corbea şi Sorin Antohi, au făcut rapoarte către Securitate. Mi s-a părut cu totul neverosimil, căci există oameni pe care-i crezi în stare de orice, dar ei nu păreau în niciun fel dintre aceştia. Andrei Corbea e un mare germanist, autor al unei cărţi despre Paul Celan aclamate internaţional, laureat al Premiului Herder şi fost ambasador la Viena, una dintre cele mai puternice prezenţe româneşti pe un post diplomatic.
Sorin Antohi a scris printre altele o carte fundamentală despre utopie şi a fost ani la rând prorector al prestigioasei Central European University din Budapesta. Dacă stau să mă gândesc acum la zece intelectuali, cei mai importanţi ai României de azi, ei ar figura pe listă în mod natural şi legitim. Ce să facem în situaţia asta? Să ne lipsim de ei? Să-i punem la stâlpul infamiei? Dacă impulsul de a face pasul înapoi nu vine din propria lor conştiinţă, cine să-şi asume rolul de judecător, şi cu ce drept? În lipsa legilor ferme, condamnarea morală e o metaforă la fel de ambiguă ca morala însăşi: „Cine este fără păcat, să arunce primul cu piatra“, a spus Iisus, iar să te consideri fără păcat te aruncă în păcatul maxim al trufiei.
Nu-i absolv deloc pe cei doi prieteni ai mei de vina lor, care e una tristă şi tulburătoare pentru mine. Cred că ei înşişi ar fi trebuit să se abţină o vreme de la ieşiri publice prea ostentative. Şi ICR ar fi trebuit să fie mai prudent. Însă condamnarea tăioasă în cazul lor, al unor oameni de sigură valoare, adică, îşi toceşte lama, care-ar trebui să rămână pură şi neiertătoare pentru adevăraţii mari ticăloşi: ofiţerii de Securitate, instrumentele docile ale propagandei de partid, cei care-au făcut răul pe faţă şi care azi sunt cei ce fac legile în România.