Oricât de naiv şi nesimţitor ai fi, n-ai cum să nu vezi că în ţara noastră "martirizată şi eroică" (vorba lui Adam Michnik) lucrurile merg brambura.
Faptul că trăim într-o societate putredă a devenit o axiomă. Incompetenţa, corupţia, lăcomia, neruşinarea sunt însuşiri încurajate de încrengături echipate pentru jaf, pervertirea minţii şi sfidarea raţiunii. Scriu de mai multă vreme - spre iritarea unora - despre rolul jucat de presă în sinuciderea colectivă a societăţii româneşti. Ne-am bucurat, a doua zi după fuga lui Ceauşescu, de libertatea de a scrie tot ce poftim. Nunta a durat puţin, iar coşmarul s-a instalat de îndată ce agenţii kaghebişti s-au înscăunat la putere şi au început să butoneze frenetic la panourile manipulării.
N-am văzut încă vreun studiu serios despre felul în care, din prima clipă, publicaţii precum "Adevărul" (sub bagheta sinistrului Darie Novăceanu), "Dimineaţa", "Democraţia" (condusă de satrapul ideologic Eugen Florescu, mare naţionalist şi antisemit care a decis, la momentul potrivit, să ne părăsească, murind în cele din urmă în Statele Unite) furnizau muniţie pentru Televiziunea condusă, rând pe rând, de oameni al căror nume n-ar trebui să-l uităm: mai întâi, Aurel Dragoş Munteanu (trimis ulterior de Iliescu ambasador în Statele Unite), apoi Răzvan Theodorescu (istoricul obsedat de ceaţă şi legionari), Paul Everac (dramaturgul de partid şi de stat care-şi luase obiceiul să moralizeze naţia citind sâmbătă seara nişte "tablete" de-o atroce imbecilitate). Aceştia sunt principalii dascăli de minciună şi manipulare care au instituit regula după care funcţionează, de atunci încoace, presa din România.
Ticăloşia explicită a celor de mai sus a devenit, pentru generaţia care le-a succedat, un veritabil "acquis naţional", îmbrăţişat cu frenezie de cârduri de fetişcane cu jumătate de normă pe "centură", de subproduse ale cartierelor- închisori construite sub Dej şi Ceauşescu, de frustraţi provenind din intelectualitatea de curte a dictatorului, de ciomăgari de mahala cu mentalitate de procuror. Apariţia revistei "România Mare" şi scăparea din lesă a lui Vadim Tudor au furnizat şi necesara doză de balamuc.
Cât timp ziarele s-au aflat în proprietatea celor care le conduceau, a existat un straniu pluralism de opinii, pe cât de derutant, pe atât de colorat în expresie. Fidelităţile faţă de un partid sau altul se schimbau în funcţie de interesele financiare ale publicaţiilor. De obicei, îi susţineau pe cei aflaţi la putere, pentru că le repartizau reclamele gras plătite. Dar nu uitau nici opoziţia, pentru că ea reprezenta, în logica profitului pe termen lung, viitorul…
Această brambureală s-a metamorfozat în coşmar când "îmbogăţiţii de război" au început să înghită ziar după ziar şi canal de televiziune după canal de televiziune. Directorii de publicaţii, cu buzunarele doldora de bani, s-au dat deoparte, fiind înlocuiţi de inşi care, de regulă, n-aveau nicio legătură cu presa ori cu scrisul. Ceea ce nu i-a împiedicat să se califice în timp-record "la locul de muncă". Tehnocraţi în aparenţă şi mercenari în esenţă, ei reprezintă, în România, triumful mentalităţii de multinaţională, ideologia care nenoroceşte de vreo două decenii planeta: n-au scrupul, convingeri personale ori ezitări. Dacă patronul i-a asmuţit pe individul ori situaţia X, fii sigur că vor merge până în pânzele albe. Dacă mâine omul cu banii le pretinde să lingă acolo unde au scuipat ieri, o vor face cu aceeaşi energie a slugoiului decerebrat.
În acest peisaj dominat de agresivitatea media-miliardarilor - ei nu vor să facă bani cu presa, ci să ajungă, prin ea, la putere absolută -, e aproape ridicol să invoci derapajele din presa culturală. E drept că marea lor majoritate se scaldă în balta unui penibil fără speranţă. Unele se încăpăţânează să adauge mediocrităţii înnăscute crusta râncedă a militantismului politic şi a relei-credinţe. Doar aşa se explică odiosul procedeu, în "Observator cultural", al unei anume Bârlogeanu, care nu se mai rezumă să-şi exprime opiniile de comisar politic, ci inventează citate aberante. Deşi somată să indice locul unde H.-R. Patapievici ar fi scris, negru pe alb: "cine nu-l votează pe Băsescu îşi pierde calitatea de alegător", noua ideoloagă a revistei n-a făcut decât să readucă în minte discursul resentimentar-contondent de la începutul anilor ’90, din epoca Novăceanu-Theodorescu- Everac. Deşi se străduieşte să demonstreze că mănâncă deontologia pe pâine, cuplul ideologic din fruntea publicaţiei, Muşat-Şimonca, n-a găsit nici măcar o silabă pentru a dezavua procedeul celei care a comis, în limbaj penal, un tipic "fals în acte publice". Nu c-aş fi avut vreo speranţă: cei doi şi-au făcut din defăimare un ideal şi din manipulare însăşi raţiunea de a exista.
Să ne mai mirăm, în aceste condiţii, că un plagiator dovedit precum Dinu Patriciu a ajuns să dea naţiei lecţii de politologie, filosofie şi bune maniere?! Adevărul e că dac-ar pune puţin mâna pe carte, patronul Mic.ro ar putea ajunge chiar editorialist la "Obs. cult."! Neruşinarea şi ura deja dovedite îl recomandă din plin pentru a întări echipa duoului mai sus-menţionat.