Mă las prostit de toţi cerşetorii. Dau câte ceva fiecărei băbuţe plantate la metrou sau pe treptele pasajelor, deşi am văzut de destule ori cum tipi mai mult decât dubioşi trec pe la ele ca să le ia banii.
Deschid geamul maşinii, la semafor, ca să dau ceva tânărului cu icoana, al cărui nas roşu spune fără cuvinte unde-au să se ducă banii mei chiar în acea seară. Dau fiecărui copil cu înfăţişare oligofrenă care vine pe la mese şi cere la MacDonalds sau la Kentucky. Cumpăr flori probabil furate, cumpăr ursuleţi de pluş de la surzi, dau bani tuturor celor ce-mi vâră-n mână câte-o poză cu copii orfani. Câţi dintre ei or fi pe bune şi câţi escroci – nu mă gândesc decât după aceea.
Puteţi crede că sunt prost de bun sau că am prea mulţi bani şi n-am ce face cu ei, dar nu e aşa. Nu sunt mai bun decât oricine, cât despre bani.... Ca fiecare om, am însă un puternic instinct al dăruirii. Tuturora ne face mai multă plăcere să dăruim decât să primim. Această nevoie de a împărtăşi cu alţii bunurile tale, chiar dacă ieşi în pierdere, este foarte importantă pentru specia noastră. Pentru că suntem fiinţe sociale şi, ca să putem rămâne-n contact unii cu alţii, trebuie să ştim clipă de clipă cum se simte cel din faţa noastră. Avem în creier neuroni specializaţi în oglindirea stării de spirit a celuilalt: când el zâmbeşte, zâmbim şi noi, când e trist, ne întristăm şi noi. Această empatie stă la baza umanităţii noastre.
Când dau unui cerşetor, nu-l omenesc pe el, mă omenesc pe mine. Acţionez aproape automat, din instinctul adânc al empatiei. Chiar dacă mă înşeală, chiar dacă ştiu că face parte dintr-o reţea venală, îi dau, fiindcă nu pot trece nepăsător pe lângă semnele nefericirii umane. Pot fi escroci, pot aduna milioane, dar însuşi faptul că cerşesc pe stradă, renunţând la demnitatea umană, îi arată, totuşi, ca pe nişte amărâţi. Există amărâţi plini de bani, parlamentari şi oameni de afaceri, care sunt totuşi ultimii oameni de pe pământ, fiindcă se pretează la escrocherii şi la mită. "Nenorociţii", îi numea lumea pe atotputernicii Ceauşeşti, care erau, într-adevăr, fiinţe fără norocul de-a fi oameni.
Ştiu că societăţile moderne s-au construit tocmai pe abolirea cerşetoriei sub toate formele ei. Ştiu că, decât să-i dai unui flămând un peşte, e mai bine să-l înveţi să pescuiască. Dar şi dacă l-aş învăţa să se-ntreţină singur, asta nu mi-ar satisface nevoia să-l văd, acolo, în faţa mea, mâncând peştele pe care i l-am dăruit. Pentru că asta am făcut sute de mii de ani, pentru că aşa am supravieţuit, ajutându-ne aproapele. Când dăruiesc unui cerşetor simt bucurie. Se naşte în mine spontan, un mecanism psihic străvechi revarsă endorfine în sângele meu la fel de străvechi.
Ştiu că aproape că nu mai există cerşetori adevăraţi, oameni care cer ca să aibă ce mânca. Bănuiala mea e că n-au existat cu adevărat niciodată, decât, poate, prin excepţie. Cerşetorii au fost mereu o breaslă care a vândut umanitate, compasiune, empatie. Asta au cumpărat oamenii de la ei cu mărunţişul pe care li l-au aruncat în pălării sau în cutiile de vioară.
Fără vagabonzi, cerşetori şi alcoolici străzile noastre ar fi desigur mai curate, dar noi am fi mai puţin umani.