Vladimir Tismăneanu: " Cartea lui N. Steinhardt "Jurnalul fericirii" rămâne una dintre mărturiile cele mai zguduitoare despre salvarea spiritului în universul concentraţionar comunist. "
Scrisă în anii ’70, confiscată de Securitate, apoi rescrisă, cartea a văzut lumina tiparului la începutul anilor ’90 şi a fost privită pe drept cuvânt ca un document istoric şi filosofic de primă mărime. Asemeni unor Soljeniţân sau Bukovski, autori pe care i-a preţuit şi iubit, Steinhardt a înţeles să spună tot adevărul despre tragica experienţă a supravieţuirii în infernul închisorilor comuniste. Arestat şi judecat în cadrul lotului Noica-Pillat, scriitorul a refuzat să depună mărturie împotriva celorlalţi acuzaţi. A înfruntat cu demnitate ancheta şi a traversat anii de temniţă, ca şi pe aceia ce aveau să urmeze, plini de meschine hărţuiri, continuu supravegheat de Securitate, cu o seninătate şi o generozitate umană devenite proverbiale. A fost un susţinător al tinerilor scriitori nonconformişti, lucru pe care mi-l semnala recent Leonard Oprea, amintindu-şi de cărţile poştale primite din partea celui care a devenit călugărul Nicolae.
Republicat acum la Editura Polirom, sub egida Mănăstirii Rohia, însoţit de un impresionant aparat critic datorat lui Virgil Bulat, Virgil Ciomoţ şi George Ardeleanu, precum şi cu un „Argument“ semnat de PS Justin Hodea Sigheţeanul, „Jurnalul fericirii“ se citeşte pe nerăsuflate, asemeni amintirilor Nadejdei Mandelstam, atât de dragi, ca şi scrierile lui Steinhardt, Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca. Volumul a apărut împreună cu alte patru cărţi, între care faimoasa operă de tinereţe „În genul... tinerilor“. Nu am aici spaţiul unei exegeze a contribuţiei lui N. Steinhardt la constituirea discursului filosofico-politic românesc, în special în direcţia a ceea ce el a numit gândirea „liberal-conservatoare“. Să spun numai că în cărţile sale găsim argumente fără cusur în favoarea spiritului democratic-burghez şi împotriva oricărei înregimentări totalitare. Mai mult, deşi apropiat ca formulă de reflecţie de un Raymond Aron, Steinhardt a insistat asupra semnificaţiei religiei ca fundament al unei moralităţi apte să reziste vechilor şi noilor agresiuni nihiliste. Pentru el, ca şi pentru Simone Weil, marxismul a fost o religie degradată (inferioară), iar principiul luptei de clasă, cu consecinţele sale violent-exclusiviste, a reprezentat de fapt un rasism social. Morala s-a aflat mereu în centrul gândirii sale, considerând-o drept premisa libertăţii. Absurdei ambiţii a radicalismului utopic de a întoarce lumea pe dos, de a răsturna universul social, Steinhardt i-a contrapus etica „dreptei socotinţe“ (englezii ar numi-o common sense). Libertatea i-a apărut acestui cărturar împătimit de adevăruri ultime drept „contrariul păcatului“. Prin urmare, înrobirea aproapelui, aplicarea planurilor maniacale ale lui Şigaliov, doctrinarul fanatic din „Demonii“ lui Dostoievski, sunt întruchipările păcatului în politica modernă.
Iată un pasaj de o gravă intensitate privind relaţia individului cu despotismul totalitar. Pentru Steinhardt, celebrul îndemn de a da Cezarului cele ce sunt ale Cezarului nu înseamnă nicidecum abdicarea în faţa Leviathanului birocratico-poliţist: „Dăm Cezarului - se tălmăceşte: Statului - dacă este al său, dacă e în adevăr stat şi se poartă în consecinţă. (...) Atunci însă când Statul nu mai e Cezar, ci Mamona, când regele se preface în medicine-man şi puterea civilă în ideologie, când cere adeziunea sufletească, recunoaşterea supremaţiei sale spirituale, aservirea conştiinţei şi procedează la «spălarea creierului», când fericirea statală devine model unic şi obligatoriu, nu se mai aplică regula stabilită de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinită una din condiţiile obligativităţii contractului: identitatea părţilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). ...Când politica încape în mâinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care făceau piraterie sub pavilion străin; de îndată ce bastimentul inamic deschidea focul, era înălţat steagul naţional. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nicio legătură, oricât de mică - nici asupra punctelor comune“. Analiza lui Steinhardt a prezenţei Diavolului în Istorie sub forma ideologiilor şi practicilor totalitare este cât se poate de pătrunzătoare. Cred că elevii care studiază ce a fost dictatura comunistă ar beneficia meditând pe seama acestui răscolitor dialog: „Diavolul: Să încheiem un pact. - Nu. - Atunci hai să semnăm un document prin care să recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru. - Nu. - De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie la un adevăr incontestabil? Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că există Dumnezeu“.
Autopsie a demonismului şi manifest al libertăţii, „Jurnalul fericirii“ este un act de acuzare împotriva spiritului totalitar, o carte născută din şi pentru adevăr. Împreună cu Koestler şi Camus, Steinhardt ne-a învăţat în ce constă această patologie constrângătoare: „Demonismul face şi el progrese, doar n-o să stea el singur în afara evoluţiei: înainte victima era torturată şi omorâtă. Acum i se ia şi duhul, să rămână - spiritualiceşte - jupuită de vie“.