PATAPIEVICI: „Societatea românească are cu adevărat o problemă, majoră, şi ea este dublă: miopia noastră faţă de valorile proprii şi lipsa de curaj a decidenţilor“.
De fiecare dată când străinătatea recunoaşte apariţia vreunui talent românesc excepţional, toată lumea se întreabă de ce instituţiile statului nu au făcut nimic pentru aflarea şi promovarea acelui talent, înaintea străinătăţii.
Răspunsul nu poate fi dat în general, dar câteva remarce cu valoare generală pot fi făcute, pentru a clarifica premisele întrebării.
Întâi de toate, trebuie să lămurim dacă este normal să cadă în sarcina statului identificarea şi selectarea talentelor (nu mă refer aici la educaţie). E foarte la îndemână să răspundem afirmativ la această întrebare, pentru că în acest fel punem pe seama statului toată responsabilitatea. Dar, dacă o facem, atunci suntem forţaţi să admitem că statul ar trebui să aibă un rol decisiv în omologarea talentelor şi, implicit, în privinţa stabilirii a ceea ce este şi ce nu este valoare. Or, ştim din experienţa trecutului, când statul omologhează, totul se oficializează. Asta ar însemna ca toată cultura validă să devină o cultură oficială, adică una de stat - ceea ce, cred, este inacceptabil oricui preţuieşte independenţa şi libertatea. Prin urmare, nu în sarcina statului trebuie să cadă omologarea talentelor. Talentele trebuie să se descurce singure, neasistat, pe piaţa care le e specifică, fără „Cântări ale României“ care să le distorsioneze selecţia ori să le forţeze, impropriu, confirmarea (ori infirmarea).
Promovarea valorilor, odată descoperite şi omologate, poate reveni statului, dar, cu siguranţă, nu în mod exclusiv. Este esenţial, şi în domeniul promovării valorilor, ca acţiunea statului să fie influenţată şi corectată de piaţa liberă, nu ca piaţa liberă să fie influenţată şi corectată de către stat. Or, aceasta se poate întâmpla numai atâta timp cât promovarea valorilor se face în mod majoritar prin mecanisme private (individuale ori instituţionale) şi numai în subsidiar prin instituţii ale statului. Argumentul ţine, ca şi în exemplul de mai sus, de stabilirea unui raport de justeţe între „liber“ şi „oficial“. Vrem ca valorile să fie libere (adică decizia asupra ceea ce merită şi ce nu merită să fie promovat să aparţină pieţei)? Atunci promovarea lor ar trebui să fie preponderent privată. Admitem ca promovarea unei valori să decurgă din oficializarea ei? Dacă da, atunci vom da întâietate acţiunii statului. E limpede că nici o opţiune exclusivă nu e mulţumitoare: trebuie făcută o medie inteligentă, care, în formula ei practică, depinde de foarte mulţi factori, umani şi instituţionali, care nu pot fi enumeraţi aici.
Acestea sunt chestiuni de principiu, care se cer lămurite înaintea oricărei discuţii privitoare la mijloacele prin care statul ar putea selecţiona, în vederea promovării, valorile şi talentele. Dincolo de acest aspect de principiu, societatea românească are cu adevărat o problemă, majoră, şi ea este dublă: miopia noastră faţă de valorile proprii şi lipsa de curaj a decidenţilor.
Miopia: noi, din motive pe care am încercat să le lămuresc în cartea mea „Despre idei & blocaje“, nu vedem cu adevărat o valoare românească decât atunci când a fost deja recunoscută în lume. La noi, simţul valorii este esenţialmente mimetic.
Lipsa de curaj a decidenţilor trebuie înţeleasă atât prin prisma legilor, care tind să paralizeze iniţiativa individuală, cât şi ca o consecinţă a comportamentului indus de ele, care favorizează lipsa de responsabilitate. La noi, funcţionarii nu au iniţiative pentru că stau mereu sub directive.
Un frumos exemplu de curaj instituţional a fost oferit în anii de dinaintea şi din timpul celui de-al Doilea Război Mondial de Alphonse Dupront (1908-1993; ales post-mortem membru al Academiei Române, în 2006), eminent istoric (Le Mythe de croisade) şi funcţionar al statului francez (director al Institutului francez din Bucureşti). Ca funcţionar al statului francez, Alphonse Dupront a fost cel care a avizat mai mulţi ani la rând prelungirea bursei de doctorat acordate în 1937 de statul francez lui Emil Cioran pentru un doctorat în filozofie. Cioran nu făcea niciun secret din faptul că nu îşi va duce la bun sfârşit doctoratul şi că e hotărât să „îşi piardă timpul“: lecturile erau de voie, plimbările cu bicicleta prin provincia franceză constituiau regula, iar viaţa era de boemă dezordonată. Cu toate acestea, Dupront a riscat şi a mizat pe talentul excepţional al tânărului Cioran, în condiţiile în care, vă puteţi imagina, acei bani nu erau uşor de acordat: era război, rigorile bursei erau încălcate ş.a.m.d. astfel că, încălcând criteriile de prelungire a bursei, funcţionarul Alphonse Dupront a câştigat pentru Franţa scriitorul pe care Jean-François Revel avea să îl numească, treizeci de ani mai târziu, „cel mai mare stilist în viaţă al limbii franceze“. Un frumos cadou făcut literaturii franceze.
Cine ar avea, la noi, un asemenea magnific curaj? Săptămâna viitoare voi sugera cititorilor EVZ cine dintre noi ar merita, azi, să fie hrănit în Pritaneu.