Noutatea îngrijorătoare a ultimei perioade e prezenţa, directă ori indirectă, dar persistentă, a elementului militar în viaţa prea-civilei societăţi româneşti: de la radicalizarea (dacă mai era posibil aşa ceva) a "analistului militar" de la Antena 3, la galeriile organizate după reguli ce rivalizează cu disciplina şi violenţa Legiunii Străine, la cohorta ieşită din minţi a pensionarilor militari — i-am văzut la lucru pe toţi.
Ceea ce ridică o întrebare, pe cât de simplă, pe atât de legitimă: "în rezerva" cui se află zecile de mii de foşti maiori şi colonei, de ofiţeri şi subofiţeri care n-au apucat să tragă în viaţa lor un glonţ împotriva inamicului, dar a căror biografie ascunde încă destule mistere? I-am văzut în ultimele luni pe militari de trei ori în stradă — mai des decât pe oricare altă categorie socială. Protestul cadrelor MAI din 2011 a reprezentat un semn clar că oamenii în uniforme sunt, mai întâi, fideli propriei agende politice (una naţionalist-extremistă, după cum se vede cu ochiul liber), propriului buzunar, şi abia apoi, eventual, jurământului pe care l-au depus. Scandările de atunci au arătat nivelul moral şi intelectual dezgustător al multora dintre purtătorii de chipie. Poate că a sosit momentul elaborării unui cod ferm al acestei categorii, care ne-a dovedit că trece cu extremă uşurinţă de la obedienţa fără discernământ la o "libertate de acţiune" care bagă spaima în civili. De vreme ce privilegiile ce decurg din statutul militar continuă multă vreme după "trecerea în rezervă", poate n-ar fi rău ca şi îndatoririle să dureze la fel de mult. I-am văzut, în ianuarie 2012, pe rezerviştii de sub bagheta istoricului specializat în şovinism, Mircea Dogaru, şi am avut încă un exemplu de ce înseamnă spălarea creierelor. Limbajul de lemn deprins pe vremea lui Ceauşescu era lătrat cu o ură pe care n-o vezi decât în lumea sordidă a mahalalei. E un limbaj care n-a fost inventat ad-hoc. El există în laboratoarele resentimentului, antidemocraţiei şi revanşismului care funcţionează duduind, fără ca vreunul din vigilenţii corifei ai "societăţii civile" să-i dea vreo importanţă. Sugativele de fonduri europene nu sunt deloc deranjate de felul în care gândesc şi acţionează purtătorii de arme. Pe ei îi sperie "teologii" pacifişti Baconschi şi Neamţu. Dacă doriţi să aflaţi cum gândeşte o parte din ofiţerimea română, accesaţi site-ul "Sindicatului cadrelor militare disponibilizate, în rezervă şi în retragere." (sindicatulcmd.blogspot.com) Vă garantez că veţi avea nişte "trăiri" pe lângă care elucubraţiile de la Antene şi Realităţi par poezioare cu floricele şi ieduţi. Citiţi, de pildă, manifestul d-lui Teodor Dungaciu, "Veţi plăti!". Eu l-am citit şi mai vechea mea lipsă de aderenţă la uniforme s-a transformat în oroare. L-am văzut săptămâna trecută şi pe nefericitul Gheorghe Alexandru, ofiţerul de la Câmpia Turzii în care s-a întrupat mesianismul militar românesc. Între timp, lumea s-a lămurit ce e cu el. Dar un astfel de personaj, aflat la un pas de-a fi decretat "erou naţional", n-ar fi reprezentat nimic fără instigările iresponsabile ale Antenei 3. Foamea de rating, dublată de intoleranţă şi ură viscerală faţă de actuala putere, l-au transformat pe numitul Gâdea într-un veritabil instigator. Dacă e să judecăm lucrurile la rece, constatăm că iluminatul din solda lui Voiculescu l-a înfundat pe bietul exaltat în uniformă, împingându-l într-o zonă din care nu-l va mai scoate nimeni — aceea a tribunalelor militare. Rareori s-a dovedit sintagma "nomen omen" mai potrivită decât în această situaţie: năimitul de la Antena 3 a funcţionat ca un adevărat gâde ("călău", "torţionar", "ucigător", "hingher", "gealat", "măcelar", cf. Dicţionarului de sinonime al Academiei, ediţia 1982) al ofiţerului care urmăreşte desfiinţarea Parlamentului, guvernarea militară a ţării şi preluarea puterii în calitate de membru cu statut privilegiat al năucitorului Consiliul Militar la care visează cu ochii deschişi. Cazul militarului din Câmpia Turzii ar fi ilar, dacă n-ar exista mulţi purtători de uniforme (dar şi mai mulţi pseudocivili) care gândesc asemeni lui — ba chiar în termeni mai radicali. "Disponibilizaţii" pe care i-am văzut în Piaţa Victoriei aparţin aceleiaşi familii "spirituale": răcani neevoluaţi intelectual şi mintal, gata să pună mâna pe armă în numele unei discipline pe care ei o batjocoresc cei dintâi. Povestea felului cum s-a ajuns aici e lungă şi dureroasă. Ea îşi are originea în modalitatea total obscură de recrutare, prin instituţiile de specialitate, a viitoarelor cadre militare, indiferent de armă şi grad. Aştept opiniile "societăţii civile"!