Mircea Mihăieş: "Fascinaţia vulgarităţii, a şmecheriei grosolane, a fantasmagoriilor şi-a hoţiei neruşinate au decis rezultatul turului întâi al alegerilor pentru Primăria Generală."
Dar la ordinea clasamentului a contribuit - ce stupizenie! - şi poziţia bucureştenilor faţă de chestiunea bordurilor. Votul indică o viziune cel puţin stranie asupra ideii de civilizaţie. Vasta operaţiune de înlocuire a bordurilor - despre care se vorbeşte ca de-un caz de furt calificat - are un scop practic: separarea netă a zonei pietonale de carosabil. Lucru obligatoriu mai ales într-un oraş bezmetic, unde se circulă haotic şi unde maşinile încalecă trotuarele cu o dezinvoltură întâlnită doar în filmele cu Mad Max.
O bună prietenă din Bucureşti, care nu mai fusese de mult la Timişoara, m-a întrebat, şocată de calitatea execrabilă a trotuarelor, dacă pe Bega există vreun „baron al asfaltului“. La răspunsul meu negativ, a replicat: „Se vede. Dac-aţi fi avut, altfel ar fi arătat drumurile, parcările şi trotuarele!“. În câteva fraze, ea a surprins întregul mecanism de funcţionare a societăţii româneşti: lucrurile se mişcă numai acolo unde există şi un mic/mare interes personal. Din acest punct de vedere, cred că autorii „borduriadei“ s-au comportat cât se poate de româneşte. Adică aşa cum ne comportăm fiecare la locurile noastre de muncă. S-or fi făcut şi niscaiva afaceri necurate - cine are probe să le prezinte! -, dar e dincolo de orice dubiu că o bună parte din Bucureşti începe să semene a oraş civilizat.
Ura indusă prin televiziuni şi presa aservită i-a făcut pe bucureşteni să nu perceapă situaţia ultrapenibilă în care se plasează. Îndobitociţi de zecile de ani de călcat prin gunoaie şi de îngheţat la bloc, nu le vine să creadă că un oraş al mileniului III poate arăta şi altfel decât Groapa lui Ouatu. Dacă la Primăria Generală s-au făcut ilegalităţi, ele trebuie descoperite şi pedepsite. Însă nu asta îi preocupă pe adversarii lui Videanu şi, implicit, ai lui Blaga. Pur şi simplu, ei nu vor borduri! Doar la nevropaţii suferind de boala murdăriei am văzut reacţia care a dus la un tur al doilea suprarealist. Să ajungi să-l deteşti pe agentul sanitar care vrea să te scape de lepră e ceva ce depăşeşte puterea de imaginare a unei minţi normale!
Dacă sute de mii de oameni văd în borduri un atac la persoană, înseamnă că ne apropiem cu paşi repezi de peşteră. Chiar vă plăceau drumurile desfundate, gropile ce bălteau cu săptămânile, metrii cubi de noroi revărsaţi din şanţuri peste trotuare? Nu se vorbeşte deloc despre faptul că bordurile n-au fost suspendate în aer, ci reprezintă cordonul de protecţie al asfaltului sau cărămizilor pietonale apărute şi ele pe multe din străzile Bucureştiului. Toate acestea sunt sufocate de plăcerea bolnăvicioasă de a cârti. Pe Dâmboviţa, nu s-a ajuns încă în faza topârceniană a lui „mie daţi-mi străzi pavate“. Ciufut şi arţăgos, urmaşul lui Mitică iubeşte denivelările, devălmăşia de boschete, cartoane murdare, guri de canale desfundate şi fierăraie ieşite din macadam. Se trezeşte mereu cu faţa la cearşaf, iar starea lui naturală e sictirul.
Nu împărtăşesc deloc părerea - ca navetist la Bucureşti - că Videanu a fost un primar slab. În ciuda felului nefericit în care şi-a administrat propria imagine, a comportamentului de dandy de Colentina, n-a stat deloc cu mâinile în sân. Imensele lucrări de reabilitare a infrastructurii îşi arată deja efectul, de la presiunea apei în robinet, la dispariţia inundaţiilor diluviene de după fiecare ploicică. Dar pentru bucureşteanul-standard e mai important să-şi expectoreze în public veninul, decât să recunoască o stare de fapt. Pentru eternul Mitică, din memoria afectivă a căruia n-au dispărut vremurile - nu chiar... imemoriale - când Calea Victoriei era podită cu scânduri, bordurile frumos aliniate reprezintă un atac la un întreg fel de a-şi percepe propria existenţă.
Evident că nu toţi bucureştenii intră în această categorie. Sunt conştient că scriu degeaba: eroii rândurilor de faţă n-au citit şi nu vor citi ziare. Viaţa lor e dominată de zvon, de otrava picurată prin televiziuni şi de spaimele diabolic speculate de psihologii securisto-comunismului. Ei nu înţeleg rostul unei borduri, dar apreciază orice schemă ce te învaţă să-ţi loveşti cu capul în gură adversarul. Pentru acei bucureşteni, Oprescu e, într-adevăr, candidatul ideal. Iar bordurile sunt arme de izbit în capetele minorităţii care încă îşi imaginează că locuieşte într-un oraş din Uniunea Europeană. Ceilalţi, duşmanii juraţi ai civilizaţiei, n-ar renunţa nici în ruptul capului la amintirea vremilor când omul îşi împărţea bârlogul cu animalul. Mai bine morţi, decât fără putoarea ce-i leagă ombilical de haznalele orientale. În aceste condiţii, ce să le urez pentru turul al doilea? Doar atât: duhori plăcute!