Vladimir Tismăneanu: „Marxismul este unul dintre cele mai importante mituri politice maniheiste ale istoriei contemporane”.
Este un discurs fundamental al modernităţii care contrapune aşazisele forţe ale reacţiunii, barbarismului şi declinului celor care reprezintă progresul istoric. Marxismul promite salvarea prin intermediul distrugerii unui sistem perceput ca fiind bazat pe dominaţie, exploatare şi alienare.
În această viziune, proletariatul este mântuitorul omenirii sau, aşa cum a afirmat în tinereţe însuşi Marx - clasa-Mesia a istoriei. Marxismul a fost, înainte de toate, un proiect demiurgic fixat asupra distrugerii societăţii burgheze fundamentate pe respectarea şi protejarea proprietatăţii private. A urmărit să transceandă o societate presupusă a fi iremediabil reificată. Obiectivul era de a pregăti forţele sociale revoluţionare pentru confruntarea finală care urma să aducă cu sine „saltul din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii”.
Pentru Marx, convingerea că Istoria este guvernată de legi a echivalat cu faptul că aceste legi pot fi cunoscute şi chiar „stăpânite”. Una dintre ideile centrale ale Manifestului este aceea a luptei de clasă. Primatul eliberării a făcut ca violenţa, sanctificată ca act purificator, să fie situată în inima proiectului marxist.
Mai târziu, leninismul a impus supremaţia par tidului-avangardă în condiţiile absenţei unui proletariat matur într- o Rusie subdezvoltată industrial. Filosofia bolşevică a propus opusul a ceea ce Marx a accentuat în scrierile sale din tinereţe, şi anume, dezvoltarea spontană a conştiinţei de clasă.
Aşa cum a arătat tânărul Georg Lukács, pentru Marx clasa revoluţionară, expresia istorică a conştiinţei nefericite, era încarnarea totalităţii, creeându-se astfel premisele pentru a ajunge la adevărul istoric suprem (coincidenţa subiect-obiect din metafizica hegeliană). Pentru Lenin însă, Partidul îndeplinea o astfel de funcţie izbăvitoare în care predestinarea se contopea cu infailibilitatea.
Această distincţie capitală a fost punctul de pornire pentru diferenţele esenţiale dintre marxismul sovietic şi cel occidental. Marxismul pretinde că deţine frâiele destinului omenirii deoarece crede că are soluţia la suferinţele şi anxietăţile milenare ale societăţii. Nu cred că a existat vreodată vreun alt proiect revoluţionar impregnat de o mai amplă pretenţie profetică sau de un mai masiv simţ al predestinării charismatic-istorice.
Din acest punct de vedere, mitul „partidului de tip nou” al lui Lenin este un ecou fidel al mitului lui Marx al clasei hărăzite care urmează să aducă salvarea umanităţii dincolo de propriile sale condiţionări subiective. În pofida declinului marxismului, componenta sa utopică şi-a păstrat relevanţa şi influenţa. Durabilitatea, persistenţa acesteia din urmă este explicabilă prin intermediul năzuinţei scientiste a doctrinei.
Pentru Marx, nerecunoaşterea validităţii postulatelor sale a fost egală cu orbirea istorică şi cu „conştiinţa falsă”. Toţi cei care nu au reuşit să interiorizeze axiomele marxismului au devenit, în chip „obiectiv”, victime alienate ale mistificărilor ideologice. Acesta este şi ethosul „Manifestului Partidului Comunist”: o întreagă clasă - burghezia - este pusă la stâlpul infamiei, iar ordinea sa socială - capitalismul - este proclamată, cu fervoare chiliastic- oraculară, drept ţinta unei anihilări obiective şi inexorabile.
„Manifestul” este textul sacru care proclamă legitimitatea morală a revoluţiei totale şi totalizante. În acest sens, „Manifestul” pre scrie marxismul drept substitut secular al religiei tradiţio nale. El prezintă epopeea conflictului iremediabil în cadrul societăţii umane, sursa justificativă a speranţei şi iluziilor celor care au ales calea radical transformatoare, oricare ar fi costurile umane ale acestei aventuri.
Raportat la traducerea sa concretă în istorie, „Manifestul” este totuşi punctul de pornire al teribilei inginerii sociale exterministe a secolului al XX-lea. Este pamfletul în care Marx şi Engels au proclamat adepţilor drumul privilegiat către noua grădină a Omului în care nu vor mai exista discordie, război, foamete, prigoană şi frică. În chip deopotrivă tragic şi ironic, a devenit „le livre de chevet” a extremismului de stânga bântuit de visul apocaliptic al eliberării universale a omenirii.
Textul complet al acestui articol poate fi citit în numărul 316 al revistei „Dilema Veche”.