Tocmai am intrat într-un an cu excesive conotaţii electorale, într-un an în care tensiunea vieţii publice româneşti va atinge un nivel pe care cu toţii ni-l imaginăm, dar care poate capăta evoluţii surprinzătoare datorate în primul rând felului în care principalii competetitori vor şti să-şi joace cărţile.
Voi încerca astăzi să vă atrag atenţia asupra câtorva elemente care nu mi se par deloc lipsite de relevanţă. Desigur toate partidele competitoare îşi aliniază trupele, îşi verifică armamentul din dotare, fac mari eforturi pentru achiziţionarea unor noi arme din ce în ce mai sofisticate şi mai ales recrutează, astfel încât combatanţii lor să fie, dacă se poate, mult mai numeroşi decât ai adversarilor. Aici intervine, în primul rând, problema resurselor, iar avantajaţi sunt, fără niciun fel de îndoială, cei aflaţi la putere. Toate acestea reprezintă formulele tradiţionale ale confruntării într-un an electoral, bătălia pentru primari, mai ales în contextul procedurii nedemocratice a comasării alegerilor, reprezentând una dintre etapele fundamentale dinaintea confruntări finale. Desigur există precedent pentru aproape tot ce se întâmplă astăzi, numai că, spre deosebire de perioadele anterioare, astăzi confruntarea capăta forme şi intensităţi diferite. Principalul partid implicat este chiar acel partid care dă echilibrul guvernamental astăzi, fără ca reprezentanţii săi în parlament să fi fost aleşi pe listele acestui partid, Uniunea Naţională pentru Progresul României reprezentând o construcţie politică ulterioară alegerilor din 2008.
Dar înaintea confruntării electorale propiu-zise, odată cu pregătirea legislativă a alegerilor şi cu elaborarea strategiilor electorale ale diverşilor competitori, asistăm la apariţia unor foarte ingenioase şi cât se poate de eficiente strategii pentru manipularea opiniei publice româneşti. Oricât de aproximative şi de contestate ar fi sondajele, oricât de diferite ar fi perspectivele sociologilor şi oricât de interesate ar fi implicările lor "profesionale", există totuşi un element pe care nimeni nu îl poate contesta astăzi. Partidul Democrat Liberal, principalul partid de guvernământ, se află în momentul unui cert declin de popularitate, iar imaginea publică a principalilor săi lideri a fost în mod fundamental afectată de guvernarea ultimilor ani, astfel încât cota lor de credibilitate a ajuns la un nivel jenant de mic.
Soluţia pe care strategii actualii puteri au găsit-o pare a fi fost aceea de a mai salva ce poate fi salvat, de a aduce Partidul Democrat Liberal împreună cu aliaţii săi în cea mai confortabilă poziţie cu putinţă (chiar dacă obţinerea majorităţii este cu totul imposibilă astăzi), dar mai ales de a face în aşa fel încât Uniunea Social Liberală să nu poată obţine acel 50% + 1 vital pentru construirea unei noi majorităţi coerente. În acest context mi-a fost dat în ultimele zile să observ construirea unui nou tip de discurs. Promotorii acestui tip de discurs sunt personalităţi publice extrem de active şi destul de credibile, personaje care susţin cu mare consecvenţă teze exagerate, neadevărate deci, ca de pildă aceea conform căreia România de astăzi ar suporta un regim dictatorial, dar în acelaşi timp şi cu aceasi "violenţă" blamează opoziţia considerând-o imatură, incoerentă şi ineficientă.
În mod aparent aceste personaje sunt adversarii declaraţi ai actualei forme de guvernământ din România. În mod real însă ei fac puterii singurul serviciu de care aceasta mai poate avea astăzi nevoie: demobilizarea electoratului, consolidarea apatiei publice, creşterea absenteismului, altfel spus, singura soluţie care îi mai poate ajuta pe actualii guvernanţi.