Mircea Cărtărescu: "Dacă actuala alianţă PDL-PSD a fost pusă la cale, la iniţiativa sau cu ştiinţa lui Traian Băsescu, încă din 2007, cum a răzbătut în presă, proiectul ei n-a putut fi atunci decât cel mult un plan B, o îndepărtată şi nesigură variantă de guvernare."
Nimeni nu putea cunoaşte de pe-atunci rezultatele alegerilor, care-aveau să forţeze, de fapt, înfăptuirea ei. Sigur că trebuie să fi existat în mintea preşedintelui Băsescu şi a sprijinitorilor săi ideea unei majorităţi suficiente. Suficiente însă pentru ce? Aici, susţinătorii şi adversarii lui Băsescu se despart.
Primii consideră că preşedintele, conştient că nu se mai poate guverna ca până acum, într-o stare de continuu conflict cu primul-ministru, a dorit, pentru binele public, o situaţie politică mai stabilă, care să elimine, pe cât posibil, devastatoarele lupte politicianiste. Mai cu seamă în contextul crizei mondiale, care fără-ndoială afectează din ce în ce mai mult şi România, o majoritate politică confortabilă, şi care să nu fie ostilă preşedinţiei, se impune imediat ca o soluţie optimă de guvernare. Adversarii lui Traian Băsescu cred însă că acesta nu pentru binele public şi-a dorit această majoritate, ci ca să-şi asigure realegerea în postul pe care-l ocupă. Iar cei care nu-i sunt doar adversari, ci îl şi urăsc personal pe preşedinte, consideră că nu doar realegerea e scopul pe care-l urmăreşte acesta, ci de-a dreptul instaurarea unei dictaturi personale. Din păcate, actuala configuraţie a scenei politice româneşti e uşor interpretabilă în fiecare dintre aceste trei ipoteze. Cine are atunci dreptate şi cine greşeşte? Cine sunt orbii şi cine clarvăzătorii? În apele cu mâluri groase ale politicii noastre actuale, totul este posibil.
Există însă unele variante mai probabile decât altele. Personal, cred că reală este o combinaţie dintre primele două: Traian Băsescu şi-a dorit o majoritate parlamentară cu care să poată lucra (sau să-i fie favorabilă, sau măcar să nu-i fie ostilă) pentru două motive amestecate: nevoia de a face faţă crizei şi de a guverna neconflictual pe de-o parte, şi nevoia de a avea o majoritate de partea sa în vederea viitoarelor alegeri prezidenţiale. Nu cred în a treia ipoteză, cea a dictaturii. Nu fiindcă aş băga mâna-n foc pentru Băsescu (n-o fac pentru niciun politician român), ci fiindcă nu am deocamdată indicii suficiente ca să bănuiesc aşa ceva. Căci, în definitiv, nu Băsescu a vrut să dizolve parlamentul în anii trecuţi, ci dimpotrivă, parlamentul a vrut să-l elimine pe el. Apoi, în Uniunea Europeană, o ţară guvernată dictatorial ar fi ceva destul de puţin plauzibil. Dacă vorbim de o guvernare doar autoritară, trebuie să ne-ntrebăm câţi paşi sunt de la autoritatea legitimă a unui preşedinte democratic până la cea ilegitimă a unui preşedinte autarh.
De fapt, n-am nicio îndoială că Băsescu s-a gândit iniţial să organizeze această majoritate cu ajutorul PNL. Adică aşa cum era bine şi frumos să fie: o guvernare de centru-dreapta, pe placul propriului său electorat. Nu s-a putut realiza acest lucru din două motive: scorul mare al PSD la alegeri, care îndrituia acest partid la guvernare, şi pretenţia, nejustificată prin nimic, a PNL de a da primul-ministru. Primul-ministru fiind în acest caz tot Tăriceanu, soluţia a fost inacceptabilă pentru Băsescu, pentru că ea ar fi perpetuat starea de conflict de care am vorbit înainte. Alianţa cu liberalii ar fi fost favorabilă lui Băsescu, însă în vederea alegerilor prezidenţiale, căci electoratul său n-ar fi fost şocat de alianţa cu PSD-ul.
Această alianţă a fost făcută, de fapt, ca o ultimă soluţie posibilă, şi care nu convine absolut nimănui. Nu convine celor două partide care o formează, pentru că ele au fost întotdeauna ostile unul altuia şi alcătuiesc două mafii politico-economice concurente, nu convine nici preşedintelui, care, deşi are acum o largă majoritate parlamentară, ea nu e, totuşi, majoritatea pe care el şi-a dorit-o. Căci ea cuprinde pe mai toţi cei care-au vrut să-l debarce acum doi ani, ca şi oameni care l-ar trăda cum clipeşti din ochi. Mai mult decât atât, Traian Băsescu nu poate fi fericit cu formula actuală pentru că nu aceşti politicieni îl vor vota anul acesta, ci alegătorii contrariaţi la culme de alianţa cu PSD-ul a partidului prezidenţial. Foarte mulţi dintre foştii susţinători ai preşedintelui nu-l vor mai vota, mai ales în contextul intensificării exponenţiale, în medii, a mesajului anti-Băsescu.
În opoziţie, unde în acest moment e preferabil să fii, liberalii vor fi mai la adăpost în condiţii de criză. Nu lor li se vor reproşa falimentele politice, sociale şi economice care, din păcate, vor urma inexorabil. Speranţa mea, ca liberal (e drept, un liberal deviaţionist, în sensul celebrei definiţii: „Deviaţionist e cel care merge înainte când partidul său o ia într-o parte“) este ca acest ultim partid istoric pe care-l mai avem să reuşească să se cureţe de corupţia care l-a năpădit şi de minciuna politică în care a trăit de atâţia ani, ca să poată lua totul de la-nceput.