Răspunsul la aceasta întrebare este probabil negativ.
Nu doar Traian Băsescu, dar bănuiesc nici mereu “originalul" Ion Iliescu, nici “impecabilul" Victor Ponta, nici alţi corifei ai vieţii politice româneşti. Oricum, cartea marelui sociolog, “Omul de ştiinţă şi omul politic", a apărut recent la Humanitas în 2011. Mă întreb câţi dintre comentatorii adeseori irascibili, revoltaţi şi febrili ai acestor zile mai găsesc răgazul să meargă la textele clasice ale filosofiei politice pentru a-şi verifica opţiunile graţie acestor repere ale înţelepciunii. Pentru gânditorul german, cel adeseori numit un “Marx al burgheziei", unul dintre părinţii sociologiei moderne, admirat de Georg Simmel, Karl Jaspers, Raymond Aron, Daniel Bell, Talcott Parson, C. Wright Mills, Robert Merton, Hannah Arendt, Alvin Gouldner, Seymour Martin Lipset şi S. N. Eisenstadt, care a rostit acele două conferinţe în condiţiile tulburi ale unei ţări învinse în război, devorată de acţiuni revoluţionare pripite şi de avântul nihilist al extremismului (comunist şi protonazist), datoria omului politic este să nu cedeze unui normativism abstract, să rămână fidel eticii responsabilităţii. Din acest punct de vedere, este important să judecăm oamenii politici prin maturitatea deciziilor, prin curajul asumării lor, prin ştiinţa de a face, atunci când este nevoie, compromisurile raţionale care pot oferi acel calm al dezbaterii în absenta căruia spaţiul public se destramă, alunecă pe panta anarhiei. Deci, fie că l-a citit ori nu pe Weber, cred că acţiunile strategice ale lui Traian Băsescu, fără a fi “impecabile", merg pe linia unei etici a responsabilităţii, nu pe aceea a unui rigorism exacerbat. Sigur, Weber vorbea despre etica convingerii ca fiind şi ea parte a agoniei lumii moderne, o stare de nelinişte care îl face pe partizanul acestei filosofii să facă, nu o dată, salturi mortale: “Adeptul eticii convingerii nu suportă iraţionalitatea etică a lumii … E imposibil să aduci la un numitor comun etica convingerii şi etica responsabilităţii, sau să detectezi pe baza vreunei etici care mijloc anume e justificat de care scop, dacă bineînţeles accepţi să faci concesii acestui principiu" (p. 147). Politica este, implicit şi explicit, scria Weber, un domeniu care nu poate evita constrângerea. Este spaţiul libertăţii doar până la un punct, autoritatea nu poate să se dizolve în neant. Revoluţionarilor iluminaţi, îndrăgostiţilor de principii ultime, Weber le spunea: “Cine caută mântuirea sufletului său şi salvarea altor suflete n-o face pa calea politicii, care are cu totul alte ţeluri, ce nu pot fi atinse prin constrângere. Geniul sau demonul politicii este într-o continuă tensiune interioară cu Dumnezeul iubirii, inclusiv cu Dumnezeul creştin aşa cum îl prezintă Biserica; iar din această tensiune poate izbucni oricând un conflict cu neputinţă de rezolvat. … tot ce se obţine prin acţiuni politice, care recurg la mijloace de constrângere şi merg pe calea etici responsabilităţii, periclitează ‘mântuirea sufletului’. Când însă, animaţi de pura etică a convingerii, urmărim aceleaşi scopuri luptând pentru o credinţă, rezultatul poate fi o deteriorare şi o discreditare în ochii generaţiilor următoare, cǎci responsabilitatea pentru urmări lipseşte". (pp. 152-153) Am citit şi eu textul de “adio politicului" scris de Mircea Cărtărescu. Este un cri de coeur al unui intelectual umanist, sincer exasperat de turpitudinile din viaţa politică post-comunistă, de ceea ce Vaclav Havel a diagnosticat drept coşmarul post-comunist. S-ar putea să fie acum momentul unei retrageri a intelectualilor din această vâltoare, din malaxorul unor patimi în care criteriile minime ale pudorii par să fi fost abandonate, când se spune orice despre oricine fără a mai exista o minimă frământare că poţi jigni, răni, distruge sentimente şi identităţi umane. În ultimii ani, s-au secretat infinite valuri de ură şi resentiment, s-au sluţit nume şi s-au schilodit biografii, ale unor intelectuali şi ale părinţilor acestora. Alţi intelectuali, atunci când n-au participat cu voluptate la aceste linşaje, au ales să le aprobe prin tăcere. Politicul a fost invadat de comportamente şi retorici de o incredibilă vulgaritate. Intelectualul nu este obligat să scrie despre politică, de fapt nu este obligat să scrie decât despre ceea ce vrea el sau ea să scrie. Unii alegem să nu cedǎm, să rămânem, tot mai donqujoteşti, pe poziţiile noastre, să le apărăm public, fie şi pentru că aceasta este fibra din care suntem alcătuiţi. Alţii, pe care eu unul îi înţeleg perfect, au obosit, sunt dezgustaţi şi preferă să se dedice unor lucruri mai puţin maculante şi poate că bine fac.