Sunt tone de lucruri pe care nu avem cum sa ni le imaginăm altfel. De exemplu, nu mai putem face ceva fără să mai facem şi altceva în acelaşi timp. Cu puţine excepţii, asta e o regulă valabilă pentru cea mai mare parte a vieţii noastre diurne.
Adică nu mai putem să stăm la televizor fără să ronţăim ceva, pentru că ne scade nivelul de chips din organism şi nu mai înţelegem nici acţiunea filmului, dacă în jurul nostru nu clefăie nimeni. E plin în jurul nostru de modificări anormale ale mersului lucrurilor, pe care e absurd să te mai gândeşti că le-ar putea corecta cineva. La fel de bine, dacă s-ar apuca specia noastră să evolueze brusc spre maimuţă, după câţiva ani de perplexitate, sunt convins că totul ar intra în firesc, aşa cum sunt şi bătrânii care mănâncă gogoşi de la echipele electorale. După cum am văzut şi în filmul Leon, până şi asasinii profesionişti iubesc şi apreciază calităţile organoleptice ale laptelui.
Deşi e produs (din ce în ce mai) teoretic de animale vii, laptele încă mai are un termen de valabilitate, care e drept din ce în ce mai lung. Asta se întâmplă probabil şi dintr-un fel de politeţe de modă veche. Adică încă mai sunt oameni care îşi aduc aminte că laptele s-ar putea strica şi de-aia nu se renunţă complet la termenul de valabilitate. Plus că şi vacile mai evoluează, că erau aici deja când am ajuns pe lună, n-au cum să nu înţeleagă atmosfera asta de challenge genetic în care ne desfăşurăm activitatea. Aşa că e bine, mai trece o generaţie şi se rezolvă şi asta, plus că nu va mai fi nevoie nici de animale. Deja, dacă nu ajung să mai cumpăr o lună lapte de la ţară, în momentul în care dau de gustul adevărat, am o reacţie de respingere, e suspect, nu seamănă cu nimic din mizeria pe care orice copil o va identifica veşnic cu produsul pur al naturii.
Aşa că, autentic înseamnă bine prelucrat, palmieri cu beculeţe verzi, vaci de orice culoare şi produse din care poţi mânca încet toată viaţa, fără teamă că au să se strice mai devreme sau mai târziu. Când vedem culori intense, imediat ne gândim la camere de copii. Orice specialist care apare la televizor şi dă sfaturi despre cum trebuie amenajat mezanplasul copilăriei spune fără să fie luat, smuls din studio şi pus la şocuri electrice de către echipele de intervenţie specială, că o cameră ai cărei pereţi au culori diferite stimulează creativitatea micuţului creier care urmează să fie făcut varză şi că probabil îi scade şi colesterolul. În afară de restaurantele cu specific românesc, nu cred să existe probă mai mare de isterie, crimă şi pedeapsă decât camerele micuţilor condamnaţi la mov şi ciclam, între zeci de jucării şi detalii la fel de frumos şi delicat colorate ca vestele de la drumuri şi poduri.
Probabil că, la fel ca şi nasul boxerilor, retina trebuie spartă din timp, pentru ca viitorul adult să înfrunte fără efecte secundare orice amenajare interioară sau exterioară şi pentru a scăpa de prejudecata că nu toate culorile merg împreună. În general, aglomeraţia detaliilor pare să facă totul mai finuţ, mai suportabil, cum e şi cazul parbrizului pe care mulţi soferi contemporani simt nevoia să-l umple de acele deja clasice serii de cruci aşezate ca stâlpii telefericului spre cotă, de unde probabil că le şi au amintire. Cum doreşte căprioara apă rece de izvor, tot aşa-ţi agăţ eu ţie o cruce de retrovizor. Iar dacă privim înainte, spre orizontul întunecat de atâta lumină, vedem nori de vreme bună. Nu se mai poate concepe un buletin meteo fără puţină emoţie, fără participarea şi asumarea tuturor fenomenelor aparent normale până de curând.
Adică, dacă e soare, prezentatorul e fericit, dar şi puţin îngrijorat pentru că ne putem arde sau putem face infarct ca ultimii cardiaci. Deci ne sfătuieşte să ne dăm cu cremă. Dacă plouă, e trist şi mai că-şi cere scuze pentru veştile proaste pe care le aduce, pentru că nu mai pare normal nici să fie frig, nici să ningă, nici să bată vântul. Nu mai bine vă spun bancul cu Romica Jurcă?