Ei bine, ştiţi cum era refrenul acela obsesiv din Twin Peaks: it is happening again. Organizaţia unde lucrez a primit hârtie cu somaţie dură, ultimativă, ameninţând cu blocarea conturilor, pentru că nu şi-ar fi plătit impozitele şi CAS-urile. Suntem chemaţi de urgenţă în aceeaşi clădire celebră din str. Roma 7, să reglăm situaţia.
Ca şi data trecută - şi cum păţesc regulat mii de alţi contribuabili, din câte aud, care, la fel ca noi, primesc aceleaşi somaţii neliniştitoare - nu e nimic de reglat, pentru că impozitele au fost plătite cu rigoare matematică. După cum ne explică imperturbabil domnul de la Administraţia Financiară, vinovat este "Ministerul de Finanţe" care are un soft de calculator prost, ce nu face defalcările automate ale sumelor plătite de contribuabil în conturile unice de Trezorerie, către destinaţia lor finală: Casele de Pensii şi Sănătate, conturile impozitelor pe venit personal sau profit etc. Aşa că apărem cu deficite de plată pe anumite conturi, fără ca sistemul să vadă că sunt excedente corespunzătoare pe altele.
La fel ca deunăzi, suntem îndrumaţi să căutăm chiar noi prin organigrama Fiscului persoana care poate opera manual aceste defalcări virtuale, astfel încât falsele datorii să dispară. Paradoxul e că, deşi atât Administraţia Fiscală, cât şi Trezoreria sunt părţi componente ale Ministerului de Finanţe, ambele blamează "Ministerul" pentru încurcătură, iar noi ca externi ar trebui să mediem între ramuri ale aceleiaşi ierarhii ce-l are în vârf pe dl. Ialomiţianu.
Un al doilea paradox este că încurcături de acest gen au apărut după o reformă ce trebuia să facă mai uşoară sarcina noastră de contribuabili corecţi: în loc să virăm fiecare sumişoară în contul ei separat, scriind astfel 14 ordine de plată şi achitând comisioanele bancare aferente, acum facem doar două plăţi în conturile unice, urmând ca Trezoreria să defalce ea proporţional sumele către beneficiarii finali, o treabă mecanică, la prima vedere. Doar la prima vedere, însă, realitatea demonstrând că viaţa noastră se complică, nu se simplifică, în urma reformei. Ca şi cu cealaltă schimbare, a electronizării plăţii şi raportărilor: în primii ani de aplicare, când era vorba că trecem de la hârtie şi ştampilă la raportare cu discheta, contabilii au continuat oricum să facă cozi la aceleaşi ghişee ca să predea dischetele, cu un borderou de hârtie cu ştampilă doveditoare că leau predat. Aşa funcţionează e-government în Balcani, ca o mătuşă în vârstă pe care o ajuţi să-şi facă primul cont de e-mail: îţi dă mesaj, după care te sună pe mobil şi-ţi povesteşte jumătate de oră ce a scris în el. Ei bine, tot acest impunător edificiu instituţional este acum în plin freamăt grevist, spre stupoarea cetăţeanului K. Aşa aflăm şi noi că, pe dinăuntru, grila lor de salarizare era în perfect acord cu imaginea de roman absurd proiectată în afară. Cu complicitatea tuturor miniştrilor, directorilor, sindicaliştilor şi angajaţilor, s-a pus la cale în timp o suveică de fentat sistemul de sporuri din care finalmente toată lumea a beneficiat, după "formula Hrebenciuc": când sunt ai noştri la vârf, luăm noi 60 şi voi 40; când sunt ai voştri, invers. E mai mult o schemă socialistă de pitit pe după cireş şi creat complicităţi de castă, decât un mare bulevard al corupţiei, cum tind să-l vadă unii jurnalişti. Ca înainte de 1989, când măcelarii, benzinarii sau alţi gestionari de bunuri în penurie făceau mici aranjamente interne binecuvântate de şefi pentru a se împărtăşi din marfa preţioasă, iar ultimul şofer trebuia să aibă şi el partea lui, ca să stea mucles.
Încă din 2003-2004, evaluările Băncii Mondiale recomandau transparentizarea salarizării şi reducerea proporţiei de venituri discreţionare variabile. Însă acestea au tot crescut, depăşind uneori salariile propriu-zise. În vara lui 2009, guvernul a promis din nou FMI că va adopta o lege a salarizării unitare, pe care a şi redactat-o, dar iar lucrurile s-au împotmolit politic. Ceea ce încearcă acum dl. Ialomiţianu este ca atare un rău necesar. Însă dacă obiectivul de a ajunge de la A la B este corect, nu orice drum până acolo este la fel de bun.
A fost o mare eroare tactică să se taie brusc (şi retroactiv, fiind vorba de august şi septembrie) aceste sporuri, înainte de adoptarea legii, delegitimând reforma. Lucrurile trebuiau facute simultan, astfel încât funcţionarii să intre direct pe grila nouă, unde au realmente lefuri mai mari, ceea ce în scandalul actual nimeni nu mai observă. Sistemul de sporuri de performanţă, peste tot în lume unde există, depinde inevitabil de o decizie a unui şef care validează performanţa. Adică sună bine în teorie, merge la privat, dar e dificil de aplicat în administraţia publică. România, fiind cum o ştim, trebuie să adopte mai curând modelul cu grilă fixă şi fond de stimulente mic, riscurile fiind mai reduse decât beneficiile în această formulă rigidă. Iar reforma salariilor publice trebuie mai bine explicată de guvern publicului larg, pentru a aduce alături de el pe aliaţii săi naturali - anume contribuabilii care sunt siliţi astăzi să devină personaje de Kafka în piesele regizate de Fiscul român.