Scriu rândurile astea pe plajă, cu iPadul proptit pe un vechi şi ruinat castel de nisip.
Nu cred că s-a mai scris vreodată aşa, sub un cer uriaş, arcuit deasupra mării calme şi sclipitoare, străbătut de şiruri de raţe sălbatice. Stau doar în slip şi şepcuţă, cu picioarelencrucişate ca un oriental ce sunt, şi scriu, clătinându-mi dispozitivul la fiecare atingere. Articol de vacanţă, articol în care-aş vrea să transmit ceva din sentimentul meu de libertate şi de voluptate blândă a vieţii. Ca oricare dintre noi, am fost făcut pentru fericire. Ca oricare dintre noi, de asemenea, am învăţat că drumul spre fericire trece prin hidoşenie şi oroare, pentru că lumea nu e un paradis. Mulţi dintre dumneavoastră, cei pentru care scriu, îşi imaginează, probabil, că una dintre bucuriile mele mărunte este scrisul de articole politice. Îşi închipuie că fac asta (şi las aici la o parte prezumţiile ignobile) pentru nevoia de a fi în tablou, de a exista în ochii conaţionalilor mei, de a popula agora cu încă un animal politic mai mult sau mai puţin exotic. Sau că o fac dintr-un spirit combatant, din simţul dreptăţii, poate chiar din patriotism. Naiba ştie, o fi câte ceva şi din toate acestea. Dar ce vreau să vă spun aici e că aş fi preferat să nu fie niciodată nevoie de articolele mele. Într-o ţară normală, în care lucrurile merg, chiar şi târîş-grăpiş, nu miar fi trecut niciodată prin cap să scriu aşa ceva. Aş fi lăsat oamenii specializaţi, jurnaliştii şi analiştii, s-o facă. Politica n-ar fi însemnat nimic pentru mine. Mi-aş fi văzut de prostioarele mele literare şi aş fi fost deplin mulţumit cu asta. Nu cred că artiştii au datoria să participe la viaţa publică mai mult ca oricare alţi cetăţeni. Unii au făcut-o, alţii nu, şi nu cred că i-ar trece cuiva prin cap să-l blameze pe Kafka pentru n-a reacţionat direct la politica vremii sale. Nu sunt făcut şi nu-mi doresc să scriu despre politică. Nu-mi fac iluzia că pot ajuta cu ceva la îndreptarea unor păcate omeneşti care există de când lumea. Am vrut întotdeauna să renunţ. În primele luni din acest an am scris despre foşti profesori din şcoală, despre întâmplări mărunte, despre orice altceva decât ce se-ntâmplă pe scena noastră politică. Okay, mi-am zis atunci, se schimbă regimul, vin ceilalţi, nici o problemă. Am ocazia să o las baltă şi să mă apuc în fine de proiectele care-mi justifică viaţa. Chiar şi după ce s-a văzut că ceilalţi au luat-o razna, am avut discuţii dramatice cu câţiva prieteni despre ce-i de făcut. Ce era de făcut, întradevăr? Să mori cu ei de gât? Când ai lucruri de făcut mai departe în literatură? Dar oare fără cuvântul tău chiar nu se poate? Nu te poţi retrage undeva, eventual în străinătate, ca să nu-i mai vezi şi să nu-i mai auzi? Mărturisesc că mi-a fost şi frică şimi este mai departe. Scriind articole nu am nimic de câştigat şi am enorm de pierdut. Atunci de ce-o fac, dacă nu e în firea mea, dacă risc atât, dacă îmi consum puterile degeaba? Pentru că nu vreau să fiu considerat un laş. Pentru că mă enervează ticăloşia. Pentru că trăiesc aici, în România, nu în vreo ţară serenă şi normală. Pentru că am valori şi principii care cred că merită apărate. Pentru că vreau ca măcar peste zece ani să trăiesc normal în ţara mea. Şi pentru că ştiu că mulţi oameni aşteaptă asta de la mine. Nu cred că artiştii au datoria să participe la viaţa publică mai mult ca oricare alţi cetăţeni.