Mă întreb de ce societatea noastră produce în asemenea măsură personalităţi dizarmonice. Am călătorit în multe locuri şi am trăit ani de zile în câteva ţări occidentale.
Nu pot spune că am ajuns să cunosc acele lumi la fel de bine ca pe cea românească, pe care nu doar c-o ştiu ca pe propriile mele buzunare, dar o ştiu pe propria mea piele. Totuşi, cred că pot spune că nicăieri nu se ridică la suprafaţa societăţii atâta negativitate, atâta dizarmonie, atâtea suflete ulcerate şi dornice de răzbunare pe orice, pe ceilalţi, pe ei înşişi sau pe viaţă. Acest lucru nu înseamnă că poporul român e dizarmonic. Am spus-o întotdeauna: poporul nostru e alcătuit dintr-o mare masă de oameni de bun simţ, buni şi inteligenţi, a cărei voce nu ajunge să se audă, şi dintr-o fracţiune extrem de vocală, o masă cacofonică de inşi cu vădite probleme de aşezare în lume.
Această fracţiune e cea care şochează. Nu numai pe noi, românii, dar şi pe cei care ne vizitează sau care vin prima dată în contact cu noi, în ţară sau afară. Ei dau impresia că toţi suntem la fel. Ei sunt cei ce dispreţuiesc legea, fiindcă dispreţuiesc oamenii. Ei sunt egoiştii monstruoşi. Ei sunt cei care schimbă fără să clipească albul în negru şi negrul în alb. Îi întâlneşti peste tot: în viaţa politică, printre "vedetele" de televiziune, pe forumuri, pe stadioane, printre vecini. Nu poţi să nu te-ntrebi de ce şi prin ce mecanisme societatea noastră produce mitocănie, violenţă extremă fizică şi de limbaj, sexism, rasism şi toate celelalte ingrediente care merg mână-n mână.
Istoric, cred că rădăcinile acestui fenomen sunt foarte adânci. În istoria modernă, comunismul a jucat, fireşte, un rol esenţial. Prin răsturnarea socială pe care-a produs-o, el a provocat şi o enormă răsturnare de mentalităţi: a propagat ura de clasă, a distrus firava pătură civilizată, a adus la putere oameni needucaţi şi necivilizaţi.
Azi urmaşii lor folosesc cea mai mare cucerire, poate, a epocii post-decembriste, dreptul la cuvânt, ca pe o adevărată rampă de lansare. Au căpătat voce cu toţii, dar se aud mai ales cei răi, cei dizarmonici, personalităţile accentuate. Vedem zilnic cum mari oameni de cultură sunt hăituiţi, ca nişte cerbi înconjuraţi de lupi, de inşi care nu au nici autoritatea morală, nici competenţa să o facă. Care nu-i citesc, care-i urăsc intens, pentru că văd în popularitatea lor propriul lor eşec uman şi profesional. Vedem zilnic, de asemenea, cum cei puţini, folosind injuria şi bâta, golesc treptat forumurile de oamenii civilizaţi, care ar fi dorit să folosească libertatea de exprimare pentru schimbul calm de idei. Se ridică astăzi, în România, şi va ajunge la putere curând, nu clasa de mijloc, educată şi activă, pe care-o visăm toţi, ci un nou populism, pe lângă care cel din deceniul trecut va părea doar o mişcare de amatori.
Amurgul intelectualilor n-ar trebui să bucure pe nimeni. El înseamnă amurgul educaţiei şi transformarea lumii noastre într-un loc necivilizat şi barbar. Nu mai citim şi nu mai gândim, lăsăm televiziunile să decidă ce ne place şi ce nu ne place. Avem sentimentul amar că am ratat marea şansă a democraţiei, că am schimonosit această idee, ca şi pe cea a egalităţii, în comunism.