Mircea Cărtărescu: „Să nu ne mai spună prim-ministrul Boc povești de adormit copiii: că e un împrumut preventiv, că e făcut doar în vederea protejării rezervei monetare”.
Doar câteva luni au trecut de când prim-ministrul Tăriceanu raporta o senzaţională creştere economică a României cu mai bine de şapte procente, ce amintea de faimosul „miracol românesc” trâmbiţat în anii ‚60 de propaganda comunistă. Pentru ca acum, înainte să avem timp să ne dezmeticim, să fim apucaţi de ceafă, cu o duritate implacabilă, şi să fim siliţi să privim realitatea în faţă. Acum nu mai e loc de speculaţii, de c-o fi şi c-o păţi. Nici de lupte politicianiste, nici de aruncat vina pe un guvern sau altul, pe un partid sau altul. Toţi, din toate părţile, ne transmit acum acelaşi mesaj: suntem toţi într-o oală, e groasă, mai groasă decât am crezut şi decât credeam că va fi vreodată posibil. Nu ştiu cât de adevărate au fost cifrele lui Tăriceanu şi cât au reflectat ele o creştere economică reală şi sănătoasă. Dar azi toţi vorbesc de o economie „volatilă”, extrem de vulnerabilă, şi care s-a contractat brusc cu vreo zece procente, căzând de pe culmile triumfalismului în abisul marasmului total. Poate că cele 7,2 procente ale lui Tăriceanu or fi fost vreo cinci în realitate, iar pe de altă parte poate că nu vom ajunge, cum prevede FMI, la 4,5 la sută deficit, dar la 3,5 tot ajungem. Oricum am lua-o, e o cădere catastrofală pentru noi, cei care ne băteam joc de criză acum câteva luni, cu un rânjet cinic pe feţe.
Şi sunt convins că încă nu ni se spune tot adevărul. Mă sperie consensul clasei politice în privinţa necesităţii colosalului, incredibilului împrumut pe care-l vom face la FMI şi la celelalte organisme internaţionale. Optsprezece sau chiar douăzeci de miliarde de euro? Pentru o ţară ca a noastră, pentru o economie ca a noastră? Când va crea economia noastră „volatilă”, mâncată de ineficienţă şi corupţie cum e, un surplus atât de mare, încât să putem da înapoi sumele astea plus dobânzile aferente? Dacă şi preşedintele, şi prim-ministrul, şi partidele au încuviinţat împrumutul, vârându-şi capul într-un laţ afurisit de strâns, dacă opoziţia n-a profitat ca să vocifereze împotriva lui din toţi rărunchii, dacă presa tace, aceasta nu poate să însemne decât un lucru: că împrumutul e vital, că e ultima soluţie, că nu se poate fără el în situaţia reală, neînfrumuseţată pompieristic, a economiei româneşti. Să nu ne mai spună prim-ministrul Boc poveşti de adormit copiii: că e un împrumut preventiv, că e făcut doar în vederea protejării rezervei monetare. Bănuiala mea e că rezerva asta s-a dus de mult, că nu mai e nimic de protejat.
Traian Băsescu spunea deunăzi că liberalii au intrat în ea bine de tot ca să susţină creşterea lor economică, şi ceva adevăr trebuie să fie aici, chiar dacă n-o fi tot adevărul. Fapt e că luăm mai mulţi bani decât am luat vreodată, şi mă tem că ei se vor duce în întregime nu pe dezvoltare şi pe relansare economică, ci pe sportul nostru naţional de secole-ncoace: pura şi simpla supravieţuire de zi cu zi. Da, e într-un fel un împrumut preventiv, dar nu cum ne spun ei. Sunt bani care încearcă să prevină frământările sociale şi instabilitatea politică ce urmează colapsului. Încearcă să îndepărteze perspectiva falimentului economiei naţionale. Căci falimentul, aplicat statelor, nu mai e de mult o metaforă, s-au declarat câteva de la-nceputul crizei şi cred că vom vedea şi altele.
În toate catastrofele naturale sau provocate de legile oarbe ale societăţilor omeneşti, cei slabi dispar primii. Chiar dacă nu vom dispărea, vom plăti totuşi, nu pentru sărăcia noastră, nici pentru ineficienţa noastră. Vom plăti pentru slăbiciunea de a fi imorali în viaţă şi în afaceri. Pentru mediul politic şi de afaceri subminat de necinste. Am spus-o de zeci de ori: necinstea şi corupţia îi îmbogăţesc pe câţiva, dar nu pot îmbogăţi o naţiune, dimpotrivă, o slăbesc şi-o fac vulnerabilă. Şi dacă în condiţii normale ni se aruncă praf în ochi, vine şi scadenţa în vremuri de criză, când dăm cu toţii din colţ în colţ.