Zilele trecute un prieten mi-a relatat o întâmplare care exprima în bună măsură mentalitatea grecului astăzi.
Zilele trecute un prieten mi-a relatat o întâmplare care exprimă în bună măsură mentalitatea grecului astăzi. Un amic al prietenului meu, grec cu afaceri în România, având convingeri ferm comuniste, a fost felicitat pentru "victoria asupra Bruxelles-ului", pentru ştergerea unei bune părţi a datoriilor republicii Elene. Comunistul grec a reacţionat destul de violent afirmând că aceasta nu este niciun fel de victorie, decât eventual una de etapă, şi că adevărata victorie va veni numai în ziua în care totalitatea datoriilor statului grec va fi ştearsă. Este cât se poate de evident că această opinie nu este una singulară şi că multe dintre lucrurile care se întâmplă astăzi pe străzile Atenei şi ale altor mari oraşe greceşti, ca şi în viaţa politică greacă, nu sunt nimic altceva decât forme de exprimare ale acestui tip de atitudine faţă de criza în care datornicul grec, statul grec adică, şi odată cu el întreaga Europă se găsesc.
Aş vrea să încep prin a face câteva precizări care mi se par absolut necesare. Marea majoritate a analiştilor, în primul rând analiştii economici, văd evoluţia realităţilor contemporane din perspectiva foarte tehnică a unor mecanisme deja validate de istorie, deja cunoscute şi disecate de specialişti. Aproape niciodată nu se ia în calcul elementul esenţial a schimbărilor la care asistăm, noutatea lor absolută. Oricât de savanţi ar fi economiştii care se exprimă, pare a le fi imposibil să înţeleagă faptul că schimbarea la care asistăm nu are precedent şi că deci totalitatea investigaţiilor lor comparatiste nu are nicio valoare pentru înţelegerea realităţilor de astăzi. Sunt puţini cei care au perceput această criză încă din momentul său iniţial la dimensiunile pe care vom vedea că le va atinge. Automatismele, gândirea simplă şi tehnică a finanţistului, analizele care pleacă de la premisa obligativităţii supravieţuirii tipului de economie în care trăim astăzi, nu ne pot face decât să ne trezim depăşiţi de o realitate pe care încercăm să o explicăm cu tehnici care nu îi sunt proprii. Mi se pare că tot ceea ce ni se întâmplă este în ultimă instanţă nou, iar evoluţiile ulterioare vor fi circumscrise unor cu totul alte mecanisme, încă necunoscute.
Să ne întoarcem însă la Grecia. După şocul propunerii de referendum pe care primul ministru Papandreou a făcut-o propriului său popor, după căderea burselor ca rezultat al acestui anunţ, principalii actori europeni au început să îşi manifeste unul câte unul indignarea. Mare pare să fi fost surpriza lor, dar şi surpriza unei bune părţi a electoratului elen. Pe de o parte, este cât se poate de firesc ca cei care se declară de câte ori au ocazia inventatorii democraţiei, să recurgă la cea mai democratică dintre tehnici pentru ca cetăţenii să confirme o decizie de importanţă capitală, acea a pachetului de austeriate pe care republica Elenă urmează să şi-l asume. Pe de altă parte însă, un vot popular negativ ar putea destabiliza întregul spaţiu al uniunii monetar europene cu consecinţe imprevizibile.
Ce vrea Papandreou? Recredibilizarea sa în Grecia sau numai transferarea responsabilităţii asupra corpului elector grec? Există însă şi o altă posibilitate pe care cu siguranţă experţii o iau în calcul şi care este aceea a ieşirii Greciei din zona euro şi a revenirii acesteia la drahma. Consecinţele ar fi dramatice nu atât pentru Grecia, cât pentru ansamblul spaţiului european.
Şi ce s-ar întâmpla dacă Grecia ar refuza în totalitate plata datoriei sale externe? O Grecie condamnată la Bruxelles şi exclusă din zona euro ar fi mai puţin tentantă pentru turişti? Altfel spus există posibilitatea reconstruirii pe baze cvazi autarhice a unei ţări, a unei economii, de pildă cea greacă, într-o lume atât de globalizată cum este cea în care trăim?