PATAPIEVICI: "Constatam săptămâna trecută transformarea cetăţeanului, din protagonist activ al politicii, în spectator pasiv al ei."
Politica-divertisment modifică statutul cetăţeanului şi deformează rolul politicului. Ea scoate la iveală un civus novus care amestecă şi ce e mai superficial în omul politic, şi ce e mai rău în spectator. Goana după adulare publică a politicianului întâlneşte setea de noutate aventuroasă a spectatorului: ambele îşi ţin isonul, fără a-şi da replica, ceea ce face ca politica să nu se mai bazeze pe convingeri politice, iar conştiinţa politică să nu se mai poată forma. Politicienii se supun logicii spectacolului pentru a-i supune pe cetăţeni logicii depolitizării. Pentru a fi asemenea regilor, adică politic iresponsabili, politicienii au nevoie de industria spectacolului (avidă de rating), de complicitatea realizatorilor (asigurată de interesele patronilor) şi de supunerea noastră la lipsa de memorie a divertismentului (asigurată de nivelul lamentabil de scăzut al exigenţelor noastre etice). De când patronii trusturilor media au descoperit cât de profitabil este să coabitezi cu toţi politicienii, au descoperit şi politicienii cât de util le este să îi îndepărteze pe cetăţeni de politică. Secretul acestei noi democraţii a „maselor aflate în spectacol direct“ este ca jocul politicii să fie jucat continuu, în priză directă şi în proporţie de masă. Cetăţenii trebuie intoxicaţi cu spectacol politic zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă, la toate televiziunile, până la deraierea tuturor simţurilor şi pierderea totală a discernământului. Jocul politic se joacă, dar numai ca o joacă (nu una neutră, fireşte, ci una desfăşurată sub bagheta interesată a politicienilor care se dovedesc cu adevărat abili, în aplauzele spectatorilor anesteziaţi) - acesta este secretul noii democraţii a spectacolului; acesta este impasul „noilor cetăţenii“.
Mă întrebam săptămâna trecută dacă putem scăpa acestei logici impuse şi promiteam să răspund astăzi. Dar alegerile de duminică îmi oferă prilejul unei digresiuni care îmi pregăteşte mai bine răspunsul. Digresiunea constă în schiţarea unui ghid al alegătorului turmentat.
De ce este alegătorul turmentat? Pentru că este parte din spectacol, fără a fi vreodată protagonist; pentru că poartă de colo-colo toate secretele, fără a le putea cu adevărat dezlega; pentru că fără el jocul se strică, dar cu el în joc tot doar un joc rămâne. În fine, pentru că vede totul (căci totul e spectacol), dar nu pricepe nimic (căci regizorii se ascund). Alegătorul nu ar fi turmentat într-o singură situaţie: ar cunoaşte jocul, ar şti actorii, jocul l-ar reprezenta, iar actorii i-ar putea prelua, cu bună credinţă, scopurile - aceasta ar fi esenţa democraţiei transparente. Dimpotrivă, când democraţia devine opacă, alegătorul se turmentează. Noi suntem turmentaţi. Cum se poate, atunci, vota? Să o luăm pe rând. Votul trebuie să fie individual. Al nostru e colectiv, deoarece convingerile ne sunt induse subliminal prin televizor. Manipulările TV sunt eficiente chiar şi atunci când sunt grosolane. Din cauza spectacolului (auto)impus, noi nu ne formăm convingeri, de noi se lipesc, precum refrenele idioate şi obsesive, anumite opţiuni prefabricate, pe care le-am îngurgitat odată cu imaginile şi pe care le regurgităm prin reflex condiţionat, când suntem confruntaţi cu sigla şi sloganurile candidaţilor.
Votul trebuie să fie în cunoştinţă de cauză. Ei bine, nu poate fi (spectatorii habar n-au ce urmează, cască gura avizi şi stupizi). Cum putem suplini această lipsă? Aplicând briciul votului negativ. În democraţiile opace, singurul tip raţional de vot este votul negativ: noi nu votăm candidatul care ne place, ci votăm împotriva celor care ne displac. Cel mai bun, în viaţa reală, trebuie identificat după criteriul „să fie cel mai puţin rău“. Vestea bună este că există întotdeauna cineva care să fie mai puţin rău decât toţi ceilalţi. Vestea proastă este că acesta poate fi într-adevăr cel mai rău, pentru judecata absolută. Atunci trebuie să ne repliem. În absenţa criteriilor de evaluare omeneşti, rămân, la ultimul recurs, cele politice. În ultimă instanţă, vom vota politic, potrivit ideologiei în care credem (e un vot iraţional, pentru că ideologia, în jocul politic, este întotdeauna o mască, adică o minciună interesată).
Înainte de aceasta, însă, criteriile sunt foarte variate. Cele estetice şi morale rămân, pentru oamenii riguroşi, imbatabile. Candidaţii nepotriviţi pot fi foarte bine şi sigur eliminaţi după felul în care vorbesc (în mod normal, nu poate fi votat cineva care vorbeşte cu intonaţie de golan, ameninţă că dă un cap în gură ori de câte ori e încolţit cu întrebări delicate sau debitează minciuni cum actorii declamă cuplete); după faptele lor trecute (e absurd să votezi în cunoştinţă de cauză falsificatorii, mincinoşii, bănuiţii de escrocherii, dovediţii penal, oamenii care s-au asociat la fărădelegi ş.a.m.d. - dezvăluirile presei şi listele alcătuite de Societatea Academică Română sunt indispensabile). Pe scurt, foarte mulţi oameni nepotriviţi pot fi eliminaţi după faţă, chip, imagine şi reputaţie. Dar trebuie să fim riguroşi în percepţie şi să deschidem ochii, ca să ne informăm. Iar dacă alegem un candidat care vorbeşte elocvent precum Cristoiu, gândeşte limpede precum Gâdea, dă pumni în gură ca Badea şi jigneşte isteroid pe toată lumea ca Valentin Stan, atunci merităm tot ce avem şi chiar mai mult decât atât.
Uneori se poate întâmpla ca toţi să fie răi. Atunci, în mod deliberat şi în semn de protest, votul trebuie anulat. Dacă acest mod de protest ar fi general, voturile anulate ar funcţiona ca o sancţiune, de care în următorul ciclu electoral nu se poate să nu ţină seama chiar şi cei răi.