Ne-am lămurit în această vară cum stăm cu macrostructurile: dezastruos. Ne-am cărat singuri la palme şi la pumni în cap de-am ajuns la automutilare.
Nu numai că din stupidul război declanşat în 3 iulie n-a câştigat nimeni, dar ne-am trezit cu toţii la pământ. Mergeţi la piaţă, intraţi în alimentare, vizitaţi o casă de schimb valutar, umpleţi-vă (dacă puteţi) rezervorul de benzină. Acolo se măsoară adevărurile implacabile ale felului în care se trăieşte în democratica Românie. La nivel micro, domină declaraţiile (şi faptele) ce acoperă intervalul de la aberant la odios. Nu mi-aş fi închipuit vreodată câte resurse de urâciune, ce dorinţă de nimicire, inclusiv fizică, zac în indivizi puşi în funcţii nu pentru a distruge, ci pentru a netezi asperităţile. Marian Vanghelie, de pildă, părea un produs exotic al mahalalei post-comuniste. Bolovănos în exprimare, împrăştia totuşi o pată de culoare într-un peisaj politic cenuşiu. Sub privirile încurajatoare ale jurnaliştilor, a evoluat dinspre analfabetismul dezinvolt spre un fel de înţelepţire prudentă, şi dinspre mârlănie spre romantism. Ipostaza de înamorat timid mi l-a făcut aproape simpatic — după ce mă crispase ciocoismul de a oferi el, neşcolitul, lecţii de grandomanie culinară profesorimii din Bucureşti. Dar toate s-au năruit într-o clipă. Tare pe poziţii (ales şi răsales), sprijinit în toiagul partidului- stat, Vanghelie a dezvăluit brusc o altă faţetă a caracterului său: cinismul agresiv. De la hazliul "almanahe", a plonjat în odioşenia gureşă, făcând ţăndări toate lozincile despre compasiune, umanitarism şi generozitate, atât de dragi partidelor de stânga. Lucrurile sunt cunoscute: doi bărbaţi care susţineau că au un contract de subantrepriză la o lucrare finanţată de Primăria sectorului 5 au încercat, timp de un an, să obţină o audienţă la Vanghelie. E posibil ca între ei şi primărie să nu fi existat un contract direct. Dar e indiscutabil că participaseră la lucrările de reabilitare, iniţiate de primăria vangheliană, a blocurilor din cartierul Rahova. În aceste condiţii, primarul ar fi putut avea un rol de mediator. Rol pe care l-a refuzat cu violenţă: "Când aud de probleme, fug". Prin aceste cuvinte a găsit Vanghelie de cuviinţă să-şi rezume filozofia existenţială: când e înamorat, se refugiază în Elveţia, când sunt probleme la primărie, spală pur şi simplu putina! Dar tensiunea a escaladat. După ce unul din antreprenorii ruinaţi şi-a pus capăt zilelor, Vanghelie a ridicat înfricoşător ştacheta dezumanizării. Iată ce a avut el de spus despre o fiinţă umană care, din disperare, a comis gestul suprem: "Poate să se şi spânzure cineva. Îţi spun sincer, chiar dacă eram în primărie, nici nu îl primeam pe acest bărbat." În faţa probei incalificabile de nemernicie, de anulare a minimei empatii faţă de o fiinţă umană, chiar nu mai e nimic de zis. A face morală, a încerca să reliefezi dimensiunea subumană a unui astfel de comportament înseamnă a te scufunda în ridicol. România acestui moment e una în care nu eşti auzit decât dacă ai un partid în spate, dacă stai pe un munte de bani sau dacă ai în subordine jurnalişti care-ţi execută fără crâcnire ordinele. Referendumuri, coaliţii, suspendări, alegeri: palide, ridicole secvenţe dintr-un război în care nu există decât o deviză: fără milă. Oamenii publici din România ar trebui să ştie la ce vinovat desfrâu participă. Să ştie şi să se îngrozească. Vanghelie a ridicat înfricoşător ştacheta dezumanizării