De vreo lună încoace, tot felul de comentatori, politicieni lipsiţi de ocupaţie şi alţi oameni de bine strigă că tăierile de cheltuieli nu-s de ajuns pentru a echilibra bugetul pe termen lung; se cere urgent alături de ele un "pachet de relansare economică".
Premierul, preşedintele, miniştrii intră şi ei în acest duel retoric. Personaje oarecum bizare, cu idei excentrice, care e limpede că ştiu foarte puţin despre sectorul public, primării, fiscalitate etc., sunt plimbate ca sfintele moaşte pe la televiziuni drept "reprezentanţi ai mediului de afaceri", dându-şi cu părerea doar pe baza vastei lor experienţe de viaţă.
Şi uite aşa, toată lumea o ia la vale în goană după fata morgana a "pachetului de relansare", pe care încă n-a văzut-o nimeni decât vag, străveziu, în zare, dar toţi presupun că ar exista în realitate. Dar la discuţia pe puncte, foarte puţin se concretizează din retorica avântată a adepţilor "stimulentului". Asta, trecând peste mica observaţie că o ţară care intră în criză cu deficit nu mai are cu ce stimula pe nimeni, chiar să vrea, spre deosebire de una care în vremuri bune a pus bani deoparte şi a prins începutul crizei cu excedent.
Paralela cu Germania se poate opri aici. Dar hai să vedem totuşi ce ar include această listă de stimulente. Mare parte din propuneri vizează de fapt noi reduceri de impozite sau de CAS - şi, dată fiind situaţia încasărilor la buget, n-are rost să comentez aici cât sunt de realiste. Altă propunere cu priză la popor prin populismul ei găunos, este "tăierea la jumătate cheltuielilor cu achiziţiile", inclusiv cele pentru investiţii, şi "folosirea banilor astfel economisiţi la susţinerea sistemului de pensii".
De ani de zile, marea problemă a bugetului României este că nu reuşeşte să-şi facă investiţiile programate, fiind mereu sub media europeană la acest capitol, din lipsa capacităţii administraţiei de a concepe şi derula proiecte. Ca atare, la fiecare sfârşit de an, banii astfel necheltuiţi au fost folosiţi pentru subvenţii şi cheltuieli sociale, mult mai uşor de realizat tehnic, iar bugetele s-au dezechilibrat mereu în această parte. Investiţiile ori se amână, ori se derulează cu viteză de melc, după cum vedem.
Urgenţa reală e să întărim sistemul de achiziţii şi să ne asigurăm că de banii cheltuiţi obţinem ce trebuie, nu să mutăm toate fondurile în salarii şi subvenţii la căldură ca să fim populari în prag de iarnă, cu preţul ruinării întregii infrastructuri a ţării.
Alt cal de bătaie, obosit şi el peste poate, îl reprezintă celebra scutire de impozite pe profitul reinvestit. Dincolo de utilitatea nedovedită a măsurii, se ştiu efectele ei perverse: nu e suficient să dai scutirea, ci e necesar s-o însoţeşti cu o mie de reglementări detaliate privind în ce să investească patronul profitul astfel iertat de impozitare şi în ce nu (adică nu casă sau maşină de uz personal), plus un mecanism de verificare (adică funcţionari şi inspecţii suplimentare). Dacă măsura se aplică după planul sindicatelor, scutirea respectivă ar fi condiţionată şi de crearea de noi locuri de muncă. Adică ar căpăta o componentă de redistribuţie socială care i-ar anula caracterul, şi aşa îndoielnic, de stimulent economic.
În fine, ultima pe listă, dar nu cea din urmă, vine celebra combatere a evaziunii fiscale. N-am auzit să fie cineva din principiu împotrivă, dar marea miză e cum o faci, că nu e simplu - or, aici, oratorii de partid şi de stat oferă foarte puţine detalii.
În primul rând, chiar cu nişte autorităţi ferm decise să combată evaziunea, ceea ce nu sunt convins că e cazul la noi, efectele se obţin abia pe termen mediu şi lung. De aceea FMI, de exemplu, nici nu acceptă asta ca sursă de sporire a veniturilor publice în bugetul anului viitor.
Pe urmă, evaziunea în ţări ca România are o componentă impopulară, cu aspecte de crimă organizată, precum contrabanda cu bunuri accizate (tutun, alcool, combustibil) sau spălarea de bani. Însă are şi o vastă rădăcină bine înfiptă social, în sectoare precum agricultura, industria alimentară, construcţiile, serviciile. Cea mai mare parte din fructele şi legumele din pieţe sau pâinea ieftină vândută prin buticuri sunt produse care se sustrag impozitării.
Nu trebuie să ai Premiul Nobel în economie ca să-ţi dai seama ce categorii sociale cumpără cu precădere în România aceste alimente la preţ mai mic pentru că sunt neimpozitate, sau ţigările ieftine aduse de rackeţi peste Prut.
O strângere bruscă a şurubului, dacă ANAF-ul şi poliţia ar fi în stare s-o facă, ar stârni reacţii neaşteptate - cum am văzut săptămâna trecută în piaţa Pieptănari, când lumea a luat la goană nişte inspectori care prinseseră pe unul cu un portbagaj de ţigări uncrainene fără timbru.
Mi-e teamă că marii gargaragii naţionali, care combat viteji evaziunea din vârful buzelor, ar fi primii care ar începe să zbiere în sens contrar: acum v-aţi găsit, în plină criză, să vă luaţi de pâinea, ţigara, contractele de drept de autor, IMM-urile, casele pe persoană fizică etc. ale poporului? Era o vorbă veche şi înţeleaptă: ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se împlinească.