Cotidianul francez Liberation publica, zilele trecute, un manifest al unor intelectuali care au găsit rezolvarea problemelor economice ale Greciei. După o sinuoasă demonstraţie în limbajul luptei de clasă şi anti-coloniale, se propune "formarea unui comitet european de intelectuali şi de artişti în vederea solidarizării cu poporul grec care rezistă". Nici mai mult, nici mai puţin.
Date fiind glorioasa tradiţie a comitetelor de intelectuali&artişti înfiinţate la o cafea pe malul stâng al Senei şi discernământul istoric de care au dat ele dovadă în identificarea cauzelor ce merită solidarizarea (îmbrăţişate apoi în Liberation sau L’Humanite), aveţi dreptate să faceţi mişto. Probabil că viaţa acestei iniţiative nu va fi mai lungă decât a unui program de austeritate grecesc.
Dar nu faptul în sine interesează aici, ci trendul: au fost duzini de iniţiative civico-reflexive similare în ultima vreme, iniţiate de pâlcuri de europeni de bine din lumea artistico-deconstructivistă. Folosind instrumentele profesiei lor pentru a tălmăci realităţile contemporane, ca noi toţi de altfel, ei personifică şi atribuie intenţii ca într-o dramă teatrală unui alambic complex de instituţii şi evoluţii socio-economice. E o tentaţie firească şi explică afinitatea naturală cu marxismul - el însuşi o teorie conspiraţionistă pentru a explica crize în limbaj vag ştiinţific.
Manifestul a avut ecou, fiind tradus şi preluat de grupuri militante din diverse ţări. După cum genial observa cineva pe Facebook (dar nu ştiu cum se citează de pe Facebook), e grăitor că francezii tocmai au câştigat Oscarul cu un film alb-negru elogiind rezistenţa la schimbare şi nostalgia după trecut; asta fac şi în viaţa de zi cu zi. (Dar pare că au cel mai mult de câştigat atunci când tac dracului din gură, după cum remarca altcineva).
Problema acestei retorici, exemplificată de manifestul în chestiune, e că nu duce raţionamentul la capăt. Dacă "suntem astăzi cu toţii greci" şi ne solidarizăm cu poporul elen agresat de forţe malefice, cum s-a scandat în pieţele Europei, atunci de ce atâta rezistenţă din partea aceloraşi electorate faţă de soluţia practică ce decurge imediat: colectivizarea datoriilor Greciei prin euro-obligaţiuni, astfel încât toţi continentalii, dar în principal Germania şi Franţa, să preia riscul rambursării?
Ori ne solidarizăm, ori nu ne solidarizăm? Aici nu înţeleg eu ce vrea, de fapt, "comitetul de intelectuali şi artişti": fie banii sunt rambursaţi de cei care i-au împrumutat singuri şi nesiliţi de nimeni (anume grecii înşişi, dar nu ăsta pare spiritul manifestul); fie sunt rambursaţi prin diverse metode de alte ţări, cum am spus; fie li se trage clapa creditorilor privaţi, în bună parte instituţii financiare franco-germane, deci pierderea ajunge, prin măţăria încurcată a sistemului bancar, tot în spinarea deponentului sau pensionarului din Vest.
N-am bani plasaţi în Grecia, deci nici vreo preferinţă pentru vreuna din aceste trei căi, sau competenţa să prezic detaliat consecinţele unei opţiuni sau alteia. Fiecare dintre dvs poate alege după dorinţă. Numai că sute de mii de indignados par să creadă că există şi alte soluţii, iar comitetele de intelectuali nostalgici după momentul ’68 îi încurajează în credinţa asta, fără să arate în ce constau soluţiile misterioase.
Dacă se poate cu adevărat reproşa ceva "troicii", dnei Merkel, nord-europenilor, neoliberalilor sau oricui impune grecilor austeritatea (în concepţia conspiraţionistă) e că nu fac în paralel şi partea lor de efort politic întru binele Europei, liberalizând piaţa serviciilor (73% din PIB-ul UE, adică elefantul ignorat din mijlocul sufrageriei) încurajând astfel creşterea economică. Dar nu cred că la asta se gândeau intelectualii-artişti. În rest, D-zeu să-i apere pe greci de salvatorii lor, într-adevăr, după cum involuntar-ironic proclamă titlul manifestului din Liberation.