A existat în perioada fesenistă un moment-cheie, cu câteva săptămâni înainte de alegerile din mai 1990.
Revelaţiile despre lovitura de stat, Piaţa Universităţii, atacurile presei occidentale radicalizaseră partea activă a societăţii româneşti, lucru care a indus o presiune greu de administrat în miniparlamentul născut din confuzia evenimentelor din decembrie 1989. Pentru prima oară, Iliescu se afla într-un pericol real. Unul incomparabil mai mare decât cel din zilele când "emana" şi când, după cum s-a dovedit, evoluţiile sale în balconul C.C. erau acompaniate de salve de pistoale automate care trăgeau în orice direcţie, numai în aceea în care se aflau el cu clica lui kaghebistă, nu. Vreme de câteva ceasuri, Iliescu a fost cât pe ce să piardă dreptul de a candida la preşedinţia ţării. Nu l-au salvat nici "uslaşii", nici "teroriştii", nici mintea diabolică a lui Brucan. L-a salvat trădarea lui Radu Câmpeanu, un fel de "emanat" liberal, care a acceptat ca, în schimbul candidaturii sale, să i se permită şi lui Iliescu "să-şi încerce norocul".
Ştim ce-a urmat: puciul electoral de la 20 mai 1990, ale cărui efecte nu s-au stins nici în ziua de azi. Nu trebuie să abuzezi de istoria contrafactuală ca să afirmi că, fără Iliescu, soarta României ar fi fost cu totul alta. Reformele ar fi început imediat după alegeri şi ţara care dobândise, prin televiziune, celebritatea şi bunăvoinţa mondială, n-ar mai fi aşteptat anul 2005. Revoluţia reprimată atunci n-ar mai fi avut nevoie de încăpăţânarea disperată la care e constrâns azi Emil Boc. Am fi fost scutiţi de traversarea chinuită a deşertului, n-am mai fi avut mineriade şi nici nu ne-am fi atras, într- un interval atât de scurt, dispreţul lumii civilizate. Probabil că neocomuniştii ar fi apelat la strategiile de blocare a modernizării ţării la care îi vedem acum recurgând prin gurile de mitralieră de la Realitatea şi Antene. Dar e sigur că o populaţie mai puţin uzată decât cea de azi le-ar fi dat replica meritată. Dacă n-ar fi existat pactul Câmpeanu- Iliescu, România s-ar fi aflat azi undeva la nivelul Poloniei şi Cehiei, punându-şi problema să ajungă din urmă Occidentul, nu să dea disperată din debilele ei membre, îngrozită că se va prăbuşi la nivelul Namibiei şi Bangladesh-ului.
Coborând pe firul evenimentelor, îţi dai seama cât de aproape am fost de-a ne înscrie pe marea turnantă europeană, în loc să orbecăim prin vestiarele unei lumi mucegăite, corupte şi respingătoare. E posibil ca şi fără trădarea lui Câmpeanu demonicul Iliescu să fi găsit o soluţie la situaţia de şah-mat în care s-a aflat pentru scurtă vreme. Fapt este că omul care l-a scos din groapă a fost fruntaşul liberal, şi nu vreun extraterestru. După ce şi-a îndeplinit misiunea - pentru că misiune era! - Câmpeanu s-a evaporat din viaţa publică. Umbla zvonul că se întorsese la insignifianţa existenţei de unde apăruse meteoric, ba chiar se spunea că murise. Or, iată-l în iarna lui 2011 re-emanând la ţanc şi sprijinind formule la fel de distructive ca în urmă cu douăzeci şi unu de ani. Nonagenarul nu s-a schimbat deloc. E la fel de dispus la pactizări ca pe vremea când i s-a năzărit să devină mai-mare peste România:
"Sunt de acord cu alianţa cu PSD. Sunt de acord. Trebuie făcută pentru ca actuala putere să fie dată jos. Era nevoie de o înţelegere între toate partidele de opoziţie şi este nevoie de aşa ceva. E vorba de un interes general al naţiunii române, pentru că, dacă mergem pe sistemul acesta, facem un rău nu numai cetăţenilor aflaţi în ţară, dar şi ţării în afara ei - dovadă chestiunea cu spaţiul Schengen." Lăsând deoparte comicul exprimării, ideea de bază e alierea liberalilor cu pesedeii. Mă mir doar că nu l-a propus iarăşi ministru pe celebrul autor a trei angajamente cu Securitatea şi performerul a douăzeci de ani de turnătorie. Amestecând anapoda "interesul general al naţiunii române" cu "spaţiul Schengen", omul pare să nu fi trăit în Franţa, ci în compania lui Agamiţă Dandanache. Demagogia lui Radu Câmpeanu, alimentată de-o incurabilă lipsă de caracter, ţâşnind ca dintr-o fântână arteziană, are măcar avantajul că ni-i readuce în memorie pe uitaţii coresponsabili pentru dezastrul României.
Blocat în limbajul lozincard al politicianului de mâna a zecea, Câmpeanu invocă "interesul general al naţiunii române" cu gândul revenirii la democraţia de tip fesenist, al cărei protagonist a fost. Nu ştiu ce "interes general" are Radu Câmpeanu. Ştiu doar că al meu nu se leagă în niciun fel de retrăirea, în mileniul al treilea, a coşmarului care mi-a nenorocit ultima decadă a mileniului al doilea. În ce priveşte Schengenul, văd şi eu o problemă, dar de cu totul altă natură. Bariera internă europeană ar trebui să ne protejeze de aberaţiile a tot felul de strigoi care, după ce şi-au dat cu brio proba nemerniciei şi trădării, revin pentru a ne mai arăta o dată drumul spre dezastru. Or, dacă Radu Câmpeanu reuşeşte fără nicio problemă să treacă barierele Schengen, aşa îngreunat cu bagajul său de elucubraţii, agramatisme şi resentimente, din două una: ori Schengenul nu există, ori e cu totul inutil.