Doi atleţi aleargă pe două poduri paralele peste un fluviu: un pod e de piatră, celălalt de scânduri putrede.
Cel care trece peste podul de piatră e însoţit de limuzine mergând încet în urma lui, filmându-i mişcările, de reporteri pe motociclete, înregistrându-i respiraţia, de oameni care-l iubesc şi-l împing înainte cu bătăile inimilor lor. Celălalt e singur. Picioarele îi alunecă pe scândurile mucegăite, îi scapă prin găurile dintre scânduri. Din când în când e lovit de pietre aruncate de cei de pe malul său, propriii săi compatrioţi. Atleţii sunt la fel de buni, dar competiţia nu e la fel pentru amândoi. De fapt, am putea spune că nu e aceeaşi competiţie. Atletul de pe podul de piatră va câştiga şi va fi purtat în triumf. Celălalt va fi blamat pentru eşecul său. Toţi vor spune: eşti un prost atlet, cum te puteai măcar gândi să-l concurezi pe marele X? Din acest motiv, pentru că eşti prost atlet, ai pierdut, nici o altă explicaţie nu e luată-n considerare. Regula cea mai importantă în acest joc e că nu ai voie să te plângi.
Nimeni nu va crede măcar o clipă că alergătorul singuratic poate câştiga. Compatrioţii lui spun înaintea fiecărei curse, cu răceală şi dispreţ: n-are şanse. Concurenţii săi par aureolaţi: au luat premii peste premii. De atâtea premii, nimeni nu le mai vede performanţele. Premiile sunt cele care contează. Ei aleargă acoperiţi de medalii ca de nişte solzi sclipitori. Le-au câştigat pe poduri netede, solide, sigure, construite mult înainte ca ai tăi să încropească măcar cel mai primitiv pod de funii. Nimeni nu le pune piedică pe traseu, nimeni nu-i loveşte din mers. Celălalt aleargă într-un maieu găurit şi târăşte de picior, ca o ghiulea, reputaţia proastă a alor săi.
La decenii după ceilalţi, iată că şi bătrânul pod de scânduri, prin munca, de asemenea sub o ploaie de pietre, a câţiva oameni, începe să arate mai bine. Scândurile rupte sunt înlocuite, se mai bat câteva cuie, se mai curăţă din mucegai. Piatra încă nu e de atins, dar măcar podul permite de-acum trecerea de pe un mal pe altul. Atletul aleargă acum mai uşor, şansele lui sporesc. Dar imediat apar strigăte: pe ce bani s-a făcut podul? Nu cumva din banul public? Nu cumva se puteau folosi altfel? Nimeni nu vede că ceilalţi au investit de o sută de ori mai mult şi că fiecare dintre biruinţele lor e rezultatul acestor bani bine cheltuiţi. Se strigă: dărâmaţi podul! Alungaţi echipa care l-a consolidat! Se închid ochii la rezultate, căci acum atletul începe să mai şi câştige câteodată, alergând mai departe într-o singurătate bestială. Nu ceilalţi, ci compatrioţii lui îi neagă orice realizare, zdruncină podul, doar-doar alergătorul va cădea în apă.
În aceste condiţii, alergătorul nostru trebuie să fie de multe ori mai bun decât celălalt, care este purtat spre victorie nu doar de talentul său, ci de întregul sistem construit în jurul acestuia, capabil să-l stimuleze, să-l ridice, să-l educe, să-l promoveze şi să-l construiască, până la urmă. Trebuie să fie cu mult mai puternic ca să câştige. Iar dacă va câştiga totuşi, la capătul unui efort epuizant, în ciuda tuturor, se va vedea recompensat de ceilalţi, nu de ai lui.
Oricine a vrut vreodată să facă ceva adevărat la noi ştie la ce mă refer.