Trăim într-o ţară în care tot mai puţine lucruri funcţionează, iar despre funcţionarea lor eficientă ce să mai vorbim.
Trăim într-o ţară în care sărăcia, stresul social, haosul, ineficienţa instituţiilor sau corupţia sunt în fiecare zi tot mai evidente pentru noi toţi. Trăim într-o ţară, balcanică, în care unul dintre principiile determinante ale comportamentului public este acela de a face cât mai puţin cu putinţă, iar dacă altul face, să îl blocăm cât mai repede în efortul său, astfel încât să rămânem cu toţii în impasivitatea şi indolenţa noastră. Şi în această ţară, un palestinian educat în România, un om care vorbeşte româneşte mai bine decât foarte mulţi dintre noi, un om care în mod evident simte româneşte mai autentic decât mulţi dintre noi, un medic pe care chiar îl interesează pacienţii săi, doctorul Raed Arafat a avut o idee pe care a început-o la Târgu Mureş şi pe care a susţinut- o cu îndârjire, perseverenţă şi autentică eficienţă.
Doctorul Arafat şi-a propus să construiască în România postcomunistă un sistem de rezolvare a urgenţelor medicale cât se poate de eficient, de modern, de competitiv. Cum spuneam a început la Târgu Mureş, iar tentativa sa, tentativa căreia i s-au alăturat mulţi colegi medici, a debutat prin voluntariat. Îmi aduc aminte că, la începutul anilor 2000, în Casa Naţională de Asigurări de Sănătate avea loc o adevărată dezbatere în jurul iniţiativei doctorului Arafat. Cei mai mulţi dintre funcţionarii acestei instituţii publice erau şocaţi, enervaţi sau contrariaţi de noutatea, sau de ceea ce ei considerau originalitatea acestui demers. În acea atmosferă conservatoare, ideea reorganizării pe cu totul alte baze a sistemului de urgenţă din România nu putea decât să şocheze. Anii au trecut, guvernele s-au succedat, reforma a avansat lent, dar a reuşit să avanseze. În domeniul său, doctorul Arafat nu are numai meritul iniţiativei, ci şi pe acela al tenacităţii.
Efortul său a fost recunoscut nu numai de către nenumăraţii pacienţi pe care eficienţa SMURD-ului i-a salvat, ci şi de către extrem de numeroşi experţi străini, de pildă de către aceia care au solicitat în decursul timpului ajutorul specialiştilor români în construirea propriilor sisteme medicale de urgenţă. De exemplu, îmi aduc aminte că mă aflam la Tunis, în urmă cu doi ani, atunci când o delegaţie a ministerului român al sănătăţii, condusă de Raed Arafat, se afla în acelaşi loc pentru a exporta modelul românesc.
Şi în tot acest context, atunci, când guvernul României s-a apucat (poate justificat, poate nu) să reorganizeze ansamblul sistemului medical naţional, doctorul Arafat a avut "impertinenţa" de a reproşa legiuitorului faptul că sistemul de asistenţă în cazuri de urgenţă, având o structură şi o miză specială, ar trebui într-un fel sau în altul să rămână în afara acestei reaşezări, care printre altele presupune şi privatizarea masivă. Argumentele fostului subsecretar de stat din Ministerul Sănătăţii ţin în primul rând de necesitatea coerenţei şi mai ales de responsabilitatea faţă de totalitatea cetăţenilor României în timpuri normale, în vremuri de criză sau în contextul producerii unor calamităţi. Iar guvernanţii au reacţionat, şi nu oricum, ci prin intermediul personajului cel mai autorizat, preşedintele Băsescu, acuzându- l pe doctorul Arafat de stângism. De fapt acesta este demersul cel mai simplu, este demersul prin care atunci când cineva îşi permite să conteste o decizie, imaginea acestuia este cel mai uşor de maculat prin legarea sa de comunism, colectivism, stângism, altfel spus de imaginile cele mai simple, de şabloanele cele mai vehiculate în ultimii 20 de ani pentru ai identifica pe "duşmanii progresului". Eu cred că România de astăzi are cu mult mai mult nevoie de medici decât de politicieni.