Aventurile cele mai recente ale României sunt pentru un privitor relaxat cât se poate de halucinante. Opt virgulă cinci milioane votează, dintre care aproape opt milioane împotriva actualului preşedinte şi toate acestea într-o ţară în care nu se ştie cu precizie dacă numărul total al cetăţenilor cu drept vot este de 19 milioane+ sau numai de 16 milioane+.
Acest vot, însă, unii cred că trebuie cu totul neglijat, aruncat în derizoriu, dispreţuit şi asta în virtutea unor violent declarate drepturi democratice. Este ciudat, nu s-a inventat încă ţara în care neprezentarea la vot să determine decizia democratică. Ridicolul situaţiei pleacă din faptul că atât Traian Băsescu cât şi Dan Diaconescu îşi revendică în acelaşi timp totalitatea voturilor neexprimate, considerând că acelea nu exprimă nimic altceva decât, după unii opţiunea pro-Băsescu, după altii soluţia anti-sistem. Pe această cale, foarte curând singura realitate publică românească consistentă din perspectiva dezbateriii politice o va reprezenta haosul. România s-a întors din nou la arbitrajul Curţii Constituţionale. Ştim cu toţii că această instituţie a ajuns să joace un rol politic fundamental din două motive cât se poate de bine conturate: în primul rând datorită certelor imperfecţiuni ale actualei Constituţii a României şi, în al doilea rând, datorită unui fapt imposibil de neglijat,acela al manipulării politicianiste a textelor constituţionale, a favorizării interpretării Constituţiei în litera sa împotriva interpretării Constituţiei în spiritul ei. Toate acestea ni se întâmplă de prin anii 2006-2007, atunci când jocul în jurul Constituţiei a devenit unul dintre principalele argumente politice în societatea românească. De fapt, Curtea Constitutionala este obligată să aleagă între spiritul Constituţiei şi litera unei legi oarecare. Ce va face Curtea Constituţională? Şi, mai important, ce va face după aceea Parlamentul României, în calitatea sa de depozitar al suveranităţii naţionale? La ora la care scriu aceste rânduri încă nu am răspunsuri la aceste întrebări, dar ştiu cu certitudine că de aceste răspunsuri depinde viitorul României, că în funcţie de acest răspuns România îşi va reveni sau va fi aruncată pentru multă vreme în haos, ordinea politică din România îşi va recăpăta sau nu credibilitatea internaţională. Neaflându-mă în ţară, am încercat un experiment. Pretextând necunoaşterea realităţilor din România, am interogat telefonic doi prieteni foarte diferiţi din punctul de vedere al opţunilor lor politice - primul un susţinător al lui Traian Băsescu, dar care nu recunoaşte deschis această realitate, cel de-al doilea, un adversar vocal al preşedintelui ales. Interesant este faptul că detaliile faptice ale evoluţiei vieţii publice româneşti mi-au fost relatate extrem de asemănător. Interpretările erau halucinant de diferite. Am să dau un singur exemplu, acela al documentului apărut public zilele trecute, provenind de la Comisia Naţională de Statistică, care vorbeşte de un cu totul alt număr de electori decât cei 19 milioane. O interpretare a fost că acel document este unul fundamental, care pune diferit datele problemei. Cealaltă a fost că nu avem de a face decât cu o hârtie oarecare lipsită total de relevanţă, o hârtie cum putem scrie oricare dintre noi. Aceasta este România de astăzi şi ne putem imagina ce va urma.