Vladimir Tismăneanu ne reamintea recent că Ion Iliescu îşi iese din minţi de două ori pe an: în iunie şi în decembrie.
Mineriada şi lovitura de stat kaghebist-militară sunt evenimentele sângeroase care continuă să-i dea insomnii, chiar dacă românii s-au scufundat demult într-o bolnăvicioasă indiferenţă nu doar faţă de aceste evenimente, ci şi faţă de propria lor soartă. Ce s-a petrecut nou în ultimii cinci-şase ani e aducerea la suprafaţă a întregului rău din societate. Televiziunile năimite şi jurnaliştii prin glasul cărora vorbeşte ura, demenţa şi resentimentul au contribuit din plin la configurarea psihologică actuală. Mizeria indescriptibilă acumulată în deceniile ororii comuniste a năvălit din străfunduri, amestecându-ni-se, prin intermediul lor, în viaţa de zi cu zi.
Un prim dezgheţ, atent controlat (şi sabotat) de Iliescu şi aparatul lui de informare-dezinformare, s-a petrecut începând cu decembrie 1989. Şi totuşi, treptat, până prin anul două mii, cam jumătate din societatea românească a înţeles natura criminală a comunismului. Procesul a durat până la venirea la putere a lui Adrian Năstase, care ne-a retrimis în congelatoarele administrativideologice de sorginte comunistă. Frica s-a cuibărit iarăşi în sufletele oamenilor. Lumea nu-şi mai aminteşte celebrele "arestări de vineri seara" şi nici felul în care presa beneficia de reclame doar cu condiţia dea- şi pune singură botniţă. Despre licitaţii trucate şi despre baronii roşii nu se mai scrie decât din vârful peniţei, chiar dacă isprăvile unui Dragnea reprezintă forme monstruoase de perpetuare la nivelul anului 2011 a practicilor inaugurate în intervalul 2000 – 2004.
Ei bine, dispariţia constrângerilor ideologice şi a presiunii autoritariste, după 2005, ne-au aşezat în faţa unui uriaş tomograf, care scrutează cele mai tăinice părţi ale atât de bolnavei noastre fiinţe sociale. Ce arată aparatura medical-socială e o imagine înspăimântătoare: o populaţie inertă, dependentă de generozitatea îmbogăţiţilor de război, aflată la cheremul statului distribuitor de bacşişuri. Pe cât de flască în constituţia ei morală, pe atât de iritată se dovedeşte a fi atunci când cineva îi pune în faţă o oglindă. Se poate construi ceva solid cu o astfel de populaţie? Se poate spera că, în viitorul apropiat, vom ajunge la nivelul ţărilor europene? Poate doar în discursurile demagogice ale politicienilor. Realitatea e atât de cumplită, încât te întrebi cum n-am început încă să ne dăm în cap pe stradă unii altora.
Dac-aş fi cinic, aş susţine că, din această perspectivă, premiile acordate slugoilor de la Antene şi Realitatea de către Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune (APTR) sunt cât se poate de meritate. E de ordin secundar faptul că "premiaţii" au reuşit să isterizeze ţara. Când o populaţie poate fi dusă de nas atât de uşor, înseamnă că destinul îi joacă feste macabre. Dacă nici azi nu reuşim să gândim cu propria noastră minte, înseamnă că ne merităm, cu vârf şi îndesat, soarta. Semnalul e limpede: modelele de gândire ale românilor nu trebuie să fie Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici, Vladimir Tismăneanu, ci Becali, Badea, Dana Grecu şi teologul Gâdea. Ei sunt adevăraţii purtători de cuvânt ai etosului românesc, ei trebuie premiaţi. Drept urmare, tot ei trebuie să-şi asume şi consecinţele modelului pe care-l promovează.
Deşi relativ retras în ultimele luni — cine ştie ce mai urzeşte în invizibilitatea în care s-a înfăşurat? —, Ion Iliescu a ieşit la atac în binecunoscutul limbaj de aparatcik, stigmatizându- şi adversarii şi construind o realitate paralelă, în care el e singurul onest şi treaz, pe când toţi ceilalţi sunt "mercenari" şi loviţi de "delirium tremens". Anul acesta, Ion Iliescu are motive suplimentare să tremure în luna iunie. După decizia luată la nivel european, Senatul României a hotărât că infracţiunile de omor sunt imprescriptibile. O veste înspăimântătoare pentru cel care, atât în decembrie 1989, cât şi în iunie 1990, a patronat măcelul contra românilor nevinovaţi. Cum Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a anunţat depunerea, până la sfârşitul anului, a unei Cărţi Negre a Mineriadelor, care se constituie într-un veritabil probatoriu la adresa celor care au făcut posibilă crima, nervozitatea lui Iliescu are deplină acoperire. Cu titlu personal, mi-aş dori ca între cei care lucrează în echipa IICEMER să nu se afle şi Dan Voinea, sabotorul din cauza căruia toate cele patru sute de dosare ale instituţiei trimise de-a lungul anilor în instanţă au primit decizia de neîncepere a urmăririi penale.
În aceeaşi ordine de idei, sper ca ministrul Igaş, căruia i s-a solicitat accesul la documentele Ministerului de Interne privind evenimentele din 13-15 iunie 1990, dar şi ale mineriadei din septembrie 1991, să nu se lase intimidat de faptul că unii dintre locotenenţii, căpitanii ori maiorii de atunci, implicaţi în nelegiuiri şi crime, sunt astăzi colonei ori generali. Altminteri, va deveni, aşa cum au devenit şi antecesorii săi, complicele lungului şir de abuzuri, minciuni şi violenţe care ne-au adus tristul renume de ţară sălbatică, guvernată cu bâta şi pacificată cu ciomagul. Cam aşa cum ne vor "profesioniştii" premiaţi de APTR.