Horia Roman-Patapievici: "În anii lui târzii, Karl Popper obişnuia să spună, ca argument împotriva elitismului, că nu cunoaşte niciun criteriu raţional prin care ar putea distinge o elită de o clică".
Scrutată cu răceală, orice elită se dovedeşte a nu fi decât o clică. Întrebarea e: pentru că este clică sau pentru că se comportă ca una? Argumentul lui Popper poate fi înţeles în două feluri: în sens tare, el afirmă că orice elită chiar este o clică; în sens slab, el susţine că orice elită tinde să se comporte ca o clică. Nu ştiu, în absolut, sensul în care este adevărată butada lui Popper: sigur e însă că, după caz, ea pare a fi adevărată în cel puţin unul dintre sensuri. Iată una dintre situaţii.
Din populaţia unei ţări, cetăţenii cu drept de vot formează o elită, în raport cu ceilalţi, care nu au acest drept. Dintre cetăţenii cu drept de vot, cei care merg la vot (şi determină astfel rezultatul alegerilor) formează o elită, mai restrânsă. Într-un sens, este o elită conducătoare. Este această elită o clică? În sens tare, nu. Ar fi şi absurd, deoarece această elită nu poate oferi nimic „traficabil“: ea nu poate condiţiona în niciun fel ceea ce oferă de obţinerea vreunui privilegiu. Votul este expresia singurei forme de putere imposibil de corupt: chiar dacă poate fi cumpărat, acordarea lui nu conferă privilegiu. În sens slab, însă, da: elita celor care votează s-ar putea comporta, în principiu, ca o clică. Dar numai dacă votul ar pune-o în situaţia de a dobândi ceva de traficat ori de extorcat. Prin urmare, stimulentul de a deveni clică stă în exercitarea unui privilegiu. Or, cum privilegiul are ca singură raţiune de a fi exercitarea puterii şi cum a fi puternic înseamnă a putea abuza de putere, a avea putere înseamnă întotdeauna a putea dispune de ea după plac (chiar dacă potrivit legilor). Este cumva ca în definiţia dată de Carl Schmitt suveranului: dacă suveran este cel care poate decide excepţia, putere are cu adevărat numai cel care poate abuza de ea potrivit legilor.
În acest sens, actualul parlament este puternic: el poate abuza de putere dinăuntrul legilor. De aceea, în orice domeniu şi-ar acorda privilegiu, se comportă inevitabil ca o clică. Bunăoară comportamentul său faţă de chestiunea aducerii în instanţă a parlamentarilor cărora Parchetul le-a instrumentat dosare penale. Abuzează el Constituţia substituindu-se juridicului? Desigur. Încalcă legea? Nu. De ce? Pentru că, vorba lui Teodor Mazilu, el ridică problemele, tot el le bagatelizează. În interiorul parlamentului, care este o elită, funcţionează o elită mai restrânsă, comisia juridică. Comisia juridică este formată din jurişti şi non-jurişti. O elită şi mai exclusivă este prin urmare formată din membrii Comisiei juridice care sunt jurişti şi cărora li s-a acordat dreptul să vadă dosarele întocmite de Parchet colegilor lor parlamentari. Poate această elită foarte exclusivă să nu se comporte ca o clică, în sensul lui Popper? Nu, nu poate. Iar acest lucru rezultă nu neapărat din răutatea oamenilor, ci, cu necesitate, din existenţa şi natura privilegiului. Sursa răului este abuzul prin care parlamentul s-a substituit justiţiei şi învestirea unei minorităţi alese cu un privilegiu care este sursă de putere. De aici arbitrariul, adică injustiţia; de aici negarea uniformităţii cetăţeniei, adică încălcarea Constituţiei.
Arbitrariul e, întâi de toate, al judecăţii. Camera, de pildă, a decis să nu permită declanşarea urmăririi penale împotriva deputaţilor Mitrea şi Năstase (ambii PSD). Senatul, în schimb, a decis declanşarea urmăririi penale împotriva senatorilor Şereş (PC) şi Păcuraru (PNL). De ce această diferenţă de tratament? Nimeni nu ştie. Întrebaţi, actorii produc explicaţii fie absurde, fie contradictorii. Preşedintele Senatului, mucalit, dă vina pe democraţie. Mircea Geoană spune reporterilor că a citit azi noapte dosarul Şereş. Unde l-a citit? Acasă? E voie? Ce mai contează! Clica decide. A mai spus că în dosar nu există elemente de înaltă trădare. De unde ştie? E procuror? E judecător? Într-un sens, potrivit abuzului, e toate acestea la un loc.
Arbitrariul este, inevitabil, şi politic: deputaţii cărora li s-a acordat imunitate sunt membrii PSD, în schimb senatorii trimişi în judecată nu. Deci, s-ar deduce de aici, PSD face jocurile. Sau nu le face? Partidele celor trimişi în judecată sunt totuşi aliate. Ar risca PSD să-şi înstrăineze aliaţii în prag de alegeri? Controlează, atunci, PSD jocurile? Nimeni nu mai poate spune, pentru că totul e arbitrar. Preşedintele Senatului a sintetizat aporia decretând că oricum toate dosarele astea or să aibă până la urmă NUP. Dependenţa justiţiei de arbitrariul deciziilor parlamentare pune în lumină gravitatea unui aranjament instituţional (parlamentarii sunt judecaţi doar de parlament) care îi obligă chiar şi pe parlamentarii bine intenţionaţi să-şi aroge competenţe care le ruinează onestitatea şi puteri care le uzurpă competenţele.
Din respect pentru instituţia parlamentului, parlamentarii ar trebui să lupte să rămână pur şi simplu parlamentari: e o cinste suficient de mare, care nu trebuie dublată de privilegii. În ce mă priveşte, dacă rămân în continuare fără ezitări un adept al parlamentarismului, meritul nu este cu siguranţă al parlamentarilor care au transformat într-o clică de privilegiaţi, pe şest, elita democratică la care, prin vot, i-au ridicat alegătorii.