De ce sunt partidele din România atât de slabe? Cum a fost posibil ca ele să-şi topească identitatea în "alianţe" şi "uniuni", singure nefiind capabile să cucerească puterea?
Se vorbeşte foarte puţin despre doi oameni direct responsabili pentru fărâmiţarea şi demenţa din viaţa politică şi publică a României: Călin Popescu-Tăriceanu şi Dinu Patriciu. Cum amândoi au enorme probleme — unul e o biată fantoşă în partid, celălalt se găseşte pe punctul de a da faliment într-un şir nesfârşit de afaceri lamentabile — lumea se jenează să le pomenească numele. Prostiţi de televiziuni, uităm lucruri trăite de noi înşine acum câţiva ani. În fapt, ele arătau în felul următor: imediat după venirea la putere a Alianţei D. A. s-a pus problema unificării dreptei, adică a celor două partide în doctrinele cărora existau puternice elemente de susţinere a pieţei libere. Urma ca în primăvara lui 2006 să se declanşeze alegerile anticipate, iar ulterior partidele care-şi asumaseră misiunea modernizării ţării, PD şi PNL, să ajungă la fuzionare.
Din toată această intenţie a rămas doar migrarea unor liberali grupaţi în jurul lui Valeriu Stoica şi Theodor Stolojan în PD, rebotezat cu acel prilej PD-L. În ce priveşte "partidul Brătienilor" (ghilimele sunt mai mult decât necesare), el a involuat sub bagheta lui Tăriceanu până la a se chirci şi încremeni în postura de umilă slugă a intereselor lui Iliescu — poziţie ruşinoasă în care se află şi astăzi, sub Antonescu. În valuri succesive, Tăriceanu s-a debarasat de membrii PD din guvern, astfel încât în primăvara lui 2007 de proiectul care insuflase românilor speranţa s-a ales praful. Şi toate acestea pentru că într-un week-end zglobiu, conjuraţii Tăriceanu-Patriciu au decis că premierul nu mai demisionează, iar strategia alegerilor anticipate a fost abandonată. Din acel moment, România a devenit, cu fiecare zi, o ţară din ce în ce mai greu de guvernat. Aservită complet grupurilor de interese pesedisto-vântisto-voiculesciano-patriciene, guvernarea a însemnat un act de spoliere fără precedent, aplaudat frenetic de năimiţii din televiziunile mogulizate.
Astfel s-a impus aberaţia alianţelor transideologice, născute fie din ură împărtăşită (vezi USL), ori din disperare (actuala coaliţie de guvernare).
Faptul de enormă gravitate petrecut în acest timp îl reprezintă renunţarea la ideologie în favoare intereselor de grup. Viaţa politică s-a polarizat şi s-a personalizat cu încrâncenare. Adunaţi în alianţe de conjunctură, politicienii n-au niciun scrupul să se faulteze grosolan. Toţi au conştiinţa că jocul la care participă e unul de faţadă şi temporar, iar dacă cineva oferă mai mult, nu e nicio problemă să sară în altă barcă. Negocierile pentru locurile la alegerile locale arată cât de pipernicită e forţa de coeziune atât în interiorul USL, cât şi în complicatul harem pe care a fost împins să-l construiască PDL-ul. Şi toate acestea pentru că doi membri ai PNL, plini de bani, dar şi de schelete în dulap, Tăriceanu şi Patriciu, au pus interesele personale mult deasupra interesului de partid. Cât despre interesul public, nici nu are rost să-l pomenesc, pentru că ridicolul ar fi prea mare. Iar ridicolul, după cum se ştie, ucide.