În vara anului 2006 mă aflam în insula Rhodos participând la un interesant seminar consacrat zonii extinse a Mării Negre, organizat de către "International Centre for Black Sea Studies". Printre participanţi se afla şi un ministru adjunct al Afacerilor Externe al Ucrainei.
În discursul inaugural, reprezentantul Kiev-ului a vorbit îndelung despre spiritul de cooperare şi apropiere ce caracterizează relaţiile dintre ţara sa şi Alianţa Atlanticului de Nord, despre cât de importante sunt perspectivele acestei colaborări. În zilele care au urmat a avut loc o importantă schimbare de guvern în Ucraina. Trei zile după începerea conferinţei, în sesiunea de închidere a seminarului, acelaşi ministru de Externe ucrainean a luat cuvântul alături de colegul său azer. De data aceasta, reprezentantul guvernului ucrainean (în noua sa formă) acelaşi ministru, ne-a vorbit despre cele mai recente sondaje din ţara şi despre cât de nepopulară este alianţa NATO, considerată acolo un autentic inamic al Ucrainei şi al stabilităţii acesteia. Aceasta este Ucraina. Această ţară a reuşit să baleieze de la apropierea excesivă de Federaţia Rusă la militantismul pro European şi pro NATO în timpul revoluţiei portocalii (uneori mimat, dar mimat bine) şi înapoi la Moscova, în contextul în care astăzi Ucraina se consideră ca fiind un stat deschis tuturor formelor de colaborare cu Bruxelles-ul şi cu Moscova în egală măsură. Şi atunci care este semnificaţia condamnării Iuliei Timoşenko la şapte ani de închisoare? Lucrurile mi se par destul de simple. Două elemente trebuie în orice caz menţionate: corupţia generalizată şi deficitul de democraţie. Nu avem detalii suficiente pentru a înţelege în ce măsură probele acuzării nu au fost viciate şi nici dacă intervenţia politică a avut sau nu loc, în procesul Iuliei Timoşenko. Este însă cât se poate de evident faptul că acuzaţii de corupţie atât de grave la adresa unui fost prim ministru nu pot fi aduse decât într-o ţară în care ele sunt credibile atât pentru mediile politice, cât şi pentru opinia publică. Pe de altă parte e greu de crezut că instrumentarea politică a unor cauze penale nu ar fi avut vreun precedent în Ucraina, atâta vreme cât acest argument este invocat de către opoziţie şi susţinut cu convingere în stradă. De fapt, războiul politic în Ucraina este total. Ţara este etnic şi cultural divizată între spaţiile ucrainiene propriu- zise şi zona rusofonă, iar din punct de vedere politic opţiunile pro-occidentale şi proruse se află într-o stare permanentă de confruntare.
Metodele folosite de către învingători, cum vedem, nu sunt cele mai democratice şi subtile cu putinţă. Inamicul este sancţionat cu violenţă. Toate acestea nu reprezintă premise sănătoase pentru funcţionarea unei societăţi cu adevărat democratice. Dar Ucraina nu este orice fel de ţară. Are o populaţie de aproape 50 de milioane de locuitori, un potenţial economic destul de mare (în primul rând agricol), o capacitate militară deloc neglijabilă, o poziţie geostrategică interesantă pentru Europa şi Alianţa Atlanticului de Nord atâta vreme cât se afla în imediata vecinătate a acestor structuri, şi mai ales, găzduieşte la Sevastopol, în Crimeea, flota rusă din Marea Neagră cu capacitate combativă talonată în această mare numai de forţele navale turce.
Situaţia din Ucraina nu va avea consecinţe imediate pentru România. Având în vedere faptul că această ţară estel cel mai mare dintre vecinii României, evoluţiile politice şi sociale din acel loc trebuie urmărite cu maxim interes atât de către decidenţii politici de la Bucureşti, cât şi de către opinia publică din România. "Nu avem detalii suficiente pentru a înţelege în ce măsură intervenţia politică a avut sau nu loc în procesul Iuliei Timoşenko." Vlad Nistor