VLADIMIR TISMĂNEANU: "Mai presus de toate, văd acest serial ca pe un exerciţiu de pedagogie a libertăţii."
Am scris că socot gândirea Monicăi Lovinescu şi pe a lui Virgil Ierunca drept un reazim teoretic şi moral al noii ştiinţe politice româneşti. Deci nu numai al istoriei oneste a literaturii, plasat nu doar în planul esteticului, ci şi în acela al reflecţiei despre individ, societate, demnitate, imaginaţie, libertate şi revoltă. Nimeni nu a făcut mai mult în cultura noastră pentru a conceptualiza şi promova tradiţia disidenţei. Când spun că gândirea lor este ziditoare de şcoală, nu recurg la o hiperbolă. De altfel, spre a răspunde unor cititori, nu afirm aceste lucruri aici şi acum pentru întâia dată. Am făcut-o constant în cărţile şi articolele mele. Cine va avea curiozitatea să se uite pe Ghilotina de scrum (Polirom, 2002) va putea citi rândurile mele despre cei doi „pe care îi iubeam şi îi respectam enorm“.
Au fost membri ai colegiului de redacţiei al revistei „Agora“ condusă de Dorin Tudoran (am fost redactor, alături de Paul Goma, Michael Radu şi, un scurt timp, Mihai Botez). Ambii au scris în „Meridian“, revistă publicată în Statele Unite şi difuzată în ţară, după 1990, avându-l ca editor pe Dorin Tudoran, eu fiind editor asociat. Cine va răsfoi volumele de jurnal ale celor doi va găsi destule referinţe la relaţiile de indestructibilă prietenie care ne-au legat. Nu ne-am văzut cât de des ne-am fi dorit-o, dar am ştiut mereu că emitem pe aceeaşi lungime de undă etică. Unda europeană şi liberă. Unda Europei Libere. Afinităţile noastre de gândire şi sentimentale apar limpede în volumele mele recent re-editate la Curtea Veche: Arheologia terorii (cu postfaţa lui Cristian Vasile) şi Irepetabilul trecut (cu postfaţa lui Bogdan Cristian Iacob). Au fost amândoi membri ai Comisiei Prezidenţiale de analiză a dictaturii comuniste. De la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca putem învăţa semnificaţia decisivă a moralităţii în politică. Dar şi pe aceea a civilităţii, decenţei şi sincerităţii. Gândirea lor leagă spiritul camusian al revoltei de acela al rezistenţei în faţa Răului, deci de filosofia Hannei Arendt, a lui Jan Patocka şi a lui Vaclav Havel. Aş putea scrie - şi am făcut-o recent în „Dilema Veche“ - despre aniversarea lui mai ’68. Sau despre aniversarea reabilitării lui Pătrăşcanu în aprilie ’68, moment ambiguu al unei rapid avortate liberalizări. Aş putea comenta alegerile locale din România ori dezbaterile legate de cele prezidenţiale din Statele Unite.
Aş putea scrie despre decesul lui Manuel Marulanda Velez, „Tirofijo“, liderul gherilelor FARC, acel campesino marxist, în fapt un dinozaur bolşevic îndrăgostit de violenţă şi de comerţul cu droguri. Toate aceste subiecte sunt importante şi merită discutate. Pentru mine - şi ştiu că nu sunt singurul- este însă necesar să leg diversele aniversări, ori analiza avatarelor marxismului, de reflecţia etico-politică a Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca. Ei au fost cei care au pledat necontenit pentru o regândire a conceptelor de dreapta şi stânga în lumina experienţelor totalitare. Virgil Ierunca avea dreptate: „pentru noi, cei care am suferit o anumită suferinţă în Răsărit, dihotomia dreapta-stânga nu mai are aceleaşi semnificaţii ca pentru intelectualii obosiţi de pe malul stâng al Senei. Ar trebui ca aceştia din urmă să se convingă că polaritatea clasică a dreptei şi stângii a cunoscut mutaţii esenţiale de la instalarea comunismului în istorie. Că, de fapt, stânga n-ar trebui să fie decât anticomunistă, dacă ar ţine să respecte, cu adevărat, idealurile ei absolute“. (Trecut-au anii, Humanitas, 2000). Iată idei care ar trebui să dea de gândit unor Mircea Geoană, Adrian Năstase, Cristian Diaconescu ori Adrian Severin. Din păcate, fideli lui Ion Iliescu, ei au ratat clipa unei radicale poziţionări anticomuniste. Din aversiune pentru Traian Băsescu, devenit preşedintele decomunizării, au preferat să se aşeze în malodoranta companie a lui Vadim şi Păunescu.
Ţin să reamintesc că graţie unor Monica Lovinescu, V. Ierunca, Noel Bernard şi Vlad Georgescu, Europa Liberă ne-a menţinut legaţi de lume. O fac aici, în EVZ, pentru că subiectul trebuie ştiut de marele public. Opera Monicăi Lovinescu este ecoul tragic al catastrofelor secolului douăzeci. Religiile seculare, eshatologiile revoluţionare, colectivismele naţionalisto-socialiste şi-au aflat în ea şi în V. Ierunca doi critici cât se poate de informaţi şi incisivi. În momentul conversiunii tribaliste a stalinismului românesc, cei doi au replicat cu intransigenţă. Această consecvenţă întru susţinerea drepturilor omului a reprezentat stâlpul de rezistenţă al acţiunii lor. De la microfonul „Europei Libere („ziarul vorbit al românilor de pretutindeni“), în paginile revistelor de exil, dar şi în publicaţiile Congresului pentru Apărarea Culturii, ei s-au opus rinocerizărilor în plină desfăşurare în Europa de Est: nu doar în anii ’50 şi ’60, dar şi mai târziu, sub Ceauşescu. Nu au avut iluzii şi ne-au ferit şi pe mulţi dintre noi de atâtea păgubitoare rătăciri.