Vladimir Tismăneanu: "Intervenţiile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca în dezbaterile intelectuale şi politice au fost mereu de o nedezminţită limpezime morală. "
Le-a displăcut până la repulsie orice tranzacţionism venal şi au dispreţuit oportunismele justificate printr-un suspect „realism“. Au scris într-o superbă limbă românească, necontaminată de virusul ambiguităţilor buimăcitoare şi al concesiilor umilitoare. Este ceea ce observa N. Steinhardt într-o scrisoare către Virgil Ierunca din aprilie 1968: „Există, exista printre meschinării, jalnice întâmplări, sluţenii, ghinioane, hidoşenii, erori, absurdităţi, răutăţi bine înfipte, vanităţi sângerânde, prăbuşiri, ironii ale soartei, coincidenţe prosteşti, şmecherii, obide, înjosiri, duşmănii din te miri ce, învechite răbufniri, există în pofida vântului neghiobiei şi revărsărilor de încăpăţânare şi bădărănie biruitoare (...) există şi orbite ale limpezimii, simplităţii şi bucuriei, care ne ocrotesc, ne păzesc şi ne povăţuiesc - aidoma îngerilor din rugăciune“ (Trecut-au anii, p. 433-434).
Nu scriu acum prima oară despre aceste lucruri. În august 2000 am publicat în „Cuvântul“ un articol intitulat „Virgil Ierunca şi onoarea culturii româneşti“. Îl reiau acum, cu minime modificări, pentru că mi se pare de o neofilită actualitate.
„Întâmplarea face că exact în aceste zile să fi recitit părţi din marea polemică pe tema «scopurilor şi mijloacelor » în mişcările revoluţionare (de fapt, în tot ce ţine de spaţiul politicului) care, la începutul anilor ’50, a provocat ruptura dintre Camus şi Sartre. La ce bun presupusa puritate a scopurilor dacă atingerea lor implică abdicări etice, trădări, călcarea în picioare a tuturor principiilor presupus sacre, se întreba autorul Omului revoltat? Abia după tragedia ungară din 1956 şi mai cu seamă după invazia Cehoslovaciei din august 1968, Sartre ajungea la o concluzie similară denunţând le socialisme qui venait du froid. Chestiunea a rămas actuală, iar în ce priveşte destinul României în secolul douăzeci, mai cu seama după 1945, este încă departe de a fi fost scrutată cum s-ar cuveni. Pentru mine, acţiunea intelectuală purtată timp de decenii de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, cel mai onest şi demn cuplu al culturii româneşti dintotdeauna, ţine tocmai de acest registru camusian. Trataţi drept naivi de către experţii tuturor adaptărilor, ei au fost şi rămân consecvent netemători să-şi afirme opţiunile într-o lume în care nu puţini s-au crezut chemaţi să servească diverşi potentaţi în numele unor „raţiuni superioare“. Domnul Ierunca, de care mă leagă o pentru mine cât se poate de înălţătoare prietenie, a fost şi rămâne apărătorul unor valori care au fost şi sunt nu o dată ridiculizate. Este un intelectual care nu acceptă culorile tari şi se îndoieşte profund de imprecaţiile profetice. Somnambulii ideologici îl exasperează, dar ştie să-i examineze cu pasiunea istoricului mentalităţilor şi ideilor. Mai puţin clement a fost Domnia Sa cu valeţii puterii, cu toţi cei care au cântat osanale nu din credinţă, ci din cinic interes. Paginile «Antologiei ruşinii» fac parte dintr-un efort într-adevăr eroic de a salva sensul demnităţii în timpuri de mocirloasă abjecţie. Asemeni doamnei Lovinescu, domnul Ierunca s-a dedicat acestui scop al păstrării memoriei împotriva amneziilor atât de convenabile călăilor totalitari. Cartea sa despre ororile de la Piteşti rămâne un document esenţial pentru priceperea mecanismelor celor mai monstruoase de condiţionare a psihicului sub stalinism. În egală măsură, apărării rectitudinii etice unul dintre marile sale obiective creatoare. A reuşit cu enorm succes. Dacă este nevoie de vreo probă, este suficient să ne reamintim nesfârşitele valuri de calomnii împotriva celor doi, mizeriile secretate de condeierii protocronismului cu binecuvântarea (sau din ordinul) poliţiei politice comuniste. Fără opera Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, spiritul românesc ar fi fost grav vătămat.
Ar fi multe de spus despre gândirea lui Virgil Ierunca, în care tragismul viziunii metafizice se întâlneşte cu o încredere binefăcătoare în şansele raţiunii. Adversar al fascismului şi al comunismului, fraţi gemeni întru perversitate distructivă, Virgil Ierunca a trasat în opera sa liniile de forţă ale unui democratism românesc temperat, tolerant şi precaut în raport cu cântecele de sirenă ale mitologiilor radicale. Cu eleganţă, dar fără inutilă timiditate, Domnia Sa a spus adevăruri indispensabile pentru onoarea culturii româneşti. De câte ori am prilejul să mă aflu la Paris, mă întâlnesc cu cei doi buni prieteni şi mă simt fortificat spiritual. Mă simt elevul lor şi le mulţumesc din suflet. Să spun în încheiere că ar fi fascinantă scrierea unei biografii a celui care a pornit dinspre o stângă febril antistalinistă pentru a ajunge, prin peripeţii spirituale, la limanul unui echilibrat, dar nu molcom, liberalism aronian. La optzeci de ani, Virgil Ierunca rămâne o figură exemplară de gânditor român implicat în toate marile confruntări politice şi morale care au sfâşiat autenticele conştiinţe în secolul douăzeci.“